„Zoey Nu S-a Simțit Niciodată Acasă: Critica Constantă a Rolului Ei de Soție și Mamă”

Mașina lui Zoey a intrat în alee, mâinile ei strângând volanul puțin mai tare decât de obicei. Gândul de a trece pragul casei nu îi mai aducea confortul de altădată. În schimb, se simțea ca și cum ar păși pe un câmp de luptă unde rolul ei de soție și mamă era mereu sub scrutin.

Andrei, soțul ei, era deja acasă, probabil tolănit pe canapea sau derulând pe telefon. Avea grijă de gemenii lor, Mihai și Andrei Jr., doar o zi pe săptămână când Zoey avea tura de dimineață. Chiar și atunci, responsabilitățile lui erau minime: să-i trezească pe băieți, să le dea micul dejun și să-i ducă la școală, care era la doar un bloc distanță.

Când Zoey a deschis ușa, haosul familiar al jucăriilor împrăștiate pe podeaua sufrageriei a întâmpinat-o. Andrei a ridicat privirea de la laptop, cu o expresie acră. „Ești întârziată,” a spus el, verificându-și ceasul exagerat.

„A trebuit să termin un proiect,” a răspuns Zoey, cu o voce obosită. Și-a agățat haina și a forțat un zâmbet pentru Mihai și Andrei Jr., care erau ocupați cu jocurile video.

„Cina nu e gata, presupun?” Tonul lui Andrei era acuzator. Nu era o întrebare, ci un verdict asupra eșecurilor ei.

Zoey a oftat, simțind greutatea epuizării. „O să fac ceva rapid.” S-a îndreptat spre bucătărie, mintea ei alergând prin opțiunile limitate din frigider.

În timp ce prăjea niște ouă și pâine, Andrei a continuat. „Știi, Ana spunea că soțul ei ajută în fiecare seară cu copiii și gătitul. Poate ai putea să-ți gestionezi timpul mai bine.”

Comparația a durut. Zoey o cunoștea pe Ana, vecina ei aparent perfectă a cărei viață părea impecabilă din exterior. Nu avea nevoie ca Andrei să-i amintească de propriile imperfecțiuni.

Cina a fost o afacere tăcută. Mihai și Andrei Jr. mâncau în liniște, simțind tensiunea. Zoey a încercat să-i implice în conversație, întrebând despre școală și prietenii lor, dar prezența posomorâtă a lui Andrei umbrea discuțiile lor obișnuite.

După ce i-a pus pe băieți la culcare, Zoey s-a prăbușit pe canapea, corpul și spiritul ei fiind epuizate. Andrei stătea opus ei, cu fața îngropată în telefon. Distanța dintre ei părea de kilometri.

„Andrei, trebuie să vorbim despre noi,” a spus Zoey în cele din urmă, rupând tăcerea.

Andrei a ridicat privirea, cu o expresie defensivă. „Despre ce anume?”

„Despre asta… totul. Nu funcționează. Mă simt ca și cum aș eșua ca soție și mamă, iar critica ta constantă nu ajută.”

Andrei a râs ironic. „Poate dacă ai face mai mult pe aici, nu ar trebui să te critic.”

Cuvintele au tăiat adânc. Zoey știa că se străduia din răsputeri, jonglând cu un job solicitant și viața de acasă. Dar niciodată nu părea suficient.

„Nu mai pot face asta, Andrei. Trebuie să se schimbe ceva,” a șoptit Zoey, mai mult pentru ea însăși decât pentru el.

Andrei nu a răspuns, întorcându-și atenția înapoi la telefon. Zoey s-a uitat la ecranul gol al televizorului, mintea ei reluând nenumăratele seri similare pline de nemulțumire și mese tăcute.

Știa atunci că nimic nu se va schimba. Distanța dintre ei devenise prea mare pentru a fi acoperită doar cu cuvinte. Zoey se simțea prinsă într-o viață în care nu putea face niciodată destul, nu putea fi niciodată suficient.

Pe măsură ce ceasul ticăia, Zoey a rămas pe canapea, lumina difuză aruncând umbre în jurul ei. În acel moment, casa se simțea mai puțin ca un cămin și mai mult ca o închisoare a așteptărilor pe care nu le putea îndeplini niciodată.