A Deschis Portofelul și a Strecurat în Tăcere 300 de Lei în Plic: „Dragă Mătușă Livia, Am Uităm să Îți Trimitem Urările Noastre”

Aria stătea lângă lumina slabă a bucătăriei sale, ceasul trecând de miezul nopții. Casa era tăcută, cu excepția scârțâiturilor ocazionale care păreau mai puternice în întuneric. Tocmai se întorsese de la petrecerea de 70 de ani a mătușii Livia, un eveniment grandios plin de râsete, muzică și rude îndepărtate care păreau să apară doar la astfel de ocazii.

În timp ce își dădea jos haina, ochii i-au căzut pe plicul elegant, nedeschis, care stătuse pe masa din hol timp de o săptămână. Ar fi trebuit să conțină o felicitare și un mesaj gândit, împreună cu un cadou generos în bani, un semn de apreciere pentru toți anii în care mătușa Livia își amintise de fiecare aniversare, fiecare absolvire, fiecare moment semnificativ din viața Ariei cu o felicitare sau un apel.

Dar în graba vieții de zi cu zi, plicul fusese uitat. Aria plănuise să scrie un mesaj din inimă și să-l trimită prin poștă, dar zilele s-au transformat în nopți, munca s-a acumulat și plicul a rămas neatins. Vinovăția o rodea în timp ce îl ridica, albul strident contrastând cu mâinile ei tremurânde.

Hotărâtă că nu era prea târziu, Aria a deschis portofelul și a strecurat în tăcere trei bancnote noi de 100 de lei în plic. A scris repede: „Dragă mătușă Livia, îmi pare foarte rău că am uitat să-ți trimitem urările noastre de ziua ta specială. Te rog să accepți acest mic cadou cu toată dragostea și scuzele noastre. Cu drag, Aria.”

A doua dimineață, Aria a condus până la casa mătușii Livia pentru a livra personal plicul. Sperase să explice, să vadă înțelegere în ochii mătușii sale, să refacă legătura care se lățise fără voie între ele.

Mătușa Livia locuia într-o casă cochetă mărginită de flori sălbatice și un gard alb de lemn, grădina fiind îngrijită meticulos. Dar astăzi, casa părea mai tăcută, culorile mai puțin vibrante. Bătăile Ariei la ușă au răsunat fără răspuns. Confuză, a încercat soneria, apoi s-a uitat pe fereastră, inima ei scufundându-se.

În interior, și-a văzut verișoara, Cătălina, stând la masa din bucătărie, cu fața îngropată în mâini. Aerul era greu de o tăcere care spunea multe. Stomacul Ariei s-a răsucit în timp ce deschidea ușa și pășea în interior, plicul încă strâns în mână.

Cătălina s-a uitat în sus, cu ochii roșii și umflați. „Aria, nu ai auzit? Mătușa Livia a murit aseară. A fost brusc. Un atac de cord, au spus.”

Cuvintele au lovit-o pe Aria ca o lovitură fizică. Plicul părea acum o tonă în mâna ei, conținutul său devenind un memento crud al neglijenței sale. „Eu… am venit să-i dau asta,” a bâiguit ea, întinzând plicul. „Am uitat să-l trimit mai devreme…”

Cătălina l-a luat, mâinile ei tremurând la fel de mult ca ale Ariei. Au stat împreună, plicul zăcând uitat pe masă, un simbol clar al intențiilor bune care veniseră prea târziu.

În timp ce Aria conducea spre casă mai târziu, drumurile se estompau înaintea ochilor ei. Oportunitățile ratate, apelurile neefectuate, felicitările nescrise – toate se adunau în mintea ei, fiecare fiind o mărturie a lucrurilor luate de-a gata. Mătușa Livia, care nu o uitase niciodată, era acum plecată și nici o sumă de bani sau urări întârziate nu putea reface legătura acum.

A fost o lecție învățată prea târziu și, pe măsură ce Aria își parca mașina și intra din nou în casa ei tăcută, știa că era una pe care nu o va uita niciodată.