La un an, Iulian a devenit orfan – „Nu e nimic să-l țină de cald,” a declarat aspru bona

În inima unui mic oraș din România, ascuns printre suburbiile întinse, se afla un orfelinat care cunoscuse zile mai bune. Pereții săi, odinioară luminoși și primitori, acum purtau semnele timpului și ale neglijării. Aici, în acest colț uitat al lumii, Savauna s-a găsit lucrând ca îngrijitoare. Ea întotdeauna avusese o slăbiciune pentru copii, și gândul de a ajuta pe cei fără familii o umplea cu un sentiment de scop. Totuși, nimic nu o putea pregăti pentru impactul emoțional pe care această slujbă avea să-l aibă asupra ei.

Era o dimineață rece de noiembrie când Iulian a fost adus la orfelinat. La doar un an, el deja experimentase tipul de pierdere pe care majoritatea oamenilor nu-l puteau înțelege. Părinții săi pieriseră într-un tragic accident, lăsându-l orfan. Când asistentul social i l-a înmânat, Savauna nu a putut să nu observe cât de mic și vulnerabil arăta în haina lui prea mare. „Nu e nimic să-l țină de cald,” a declarat aspru bona, Nicoleta, examinând țesătura subțire cu dezaprobare.

Savauna l-a luat pe Iulian în brațe, încercând să-i ofere căldura și confortul de care avea atât de disperat nevoie. În următoarele săptămâni, l-a urmărit îndeaproape, sperând să vadă o scânteie de fericire revenindu-i în ochi. Dar Iulian rămânea retras, țipetele lui străpungând liniștea nopții. Era ca și cum știa că este singur în această lume, fără pe nimeni al său.

În ciuda eforturilor celor mai bune ale Savaunei și ale celorlalți îngrijitori, orfelinatul se lupta. Resursele erau rare, iar lunile reci de iarnă se apropiau rapid. Sistemul de încălzire era vechi și nesigur, și erau nopți când Savauna se găsea trează, îngrijorată pentru copiii care tremurau în paturile lor.

Într-o seară, când făcea rondul, verificând fiecare copil, a găsit leagănul lui Iulian gol. Panica i-a năvălit prin vene în timp ce căuta prin camera slab iluminată, doar pentru a-l găsi pe Iulian ghemuit sub o fereastră, încercând să scape de frig. Lacrimi i-au umplut ochii când l-a ridicat, micul său corp tremurând. „Nu e nimic să-l țină de cald,” a șoptit ea sieși, ecou al cuvintelor anterioare ale Nicoletei.

Zilele s-au transformat în săptămâni, și în ciuda eforturilor lor cele mai bune, sănătatea lui Iulian a început să decline. Lipsa unei încălziri adecvate și frigul constant și-au luat tributul asupra corpului său fragil. Savauna a urmărit neputincioasă cum spiritul vibrant pe care îl avea odată a dispărut.

În cele din urmă, povestea lui Iulian nu a avut un final fericit. Realitățile dure ale vieții în orfelinat, împreună cu indiferența unei lumi prea ocupate să-i pese, s-au dovedit a fi prea mult pentru el. Savauna, cu inima frântă și învinsă, putea doar să speră că povestea lui va servi ca un semnal de alarmă pentru cei care ar putea face o diferență.

Stând lângă leagănul său gol, cuvintele aspre ale bonei o bântuiau. „Nu e nimic să-l țină de cald.” În acel moment, Savauna și-a dat seama că nu doar căldura fizică îi lipsea lui Iulian, ci căldura dragostei unei familii – ceva ce niciun orfelinat nu putea oferi.