„Bună, Salcie. Sincer, Mi-a Fost Dor de Tine. Locuim Atât de Aproape, Dar Abia Dacă Vorbim. Vino la un Ceai,” a Spus Fosta Soacră

Era o seară răcoroasă de toamnă când Salcie a primit un mesaj de la cineva de la care nu se aștepta să mai audă vreodată—Violeta, fosta ei soacră. Mesajul era simplu, dar ciudat de emoționant: „Bună, Salcie. Sincer, mi-a fost dor de tine. Locuim atât de aproape, dar abia dacă vorbim. Vino la un ceai.”

Salcie a privit telefonul, nedumerită și nesigură. Trecuse mai bine de un an de când ea și Petru divorțaseră, iar despărțirea lor fusese departe de a fi amiabilă. Consecințele se extinseseră în mod natural și la Violeta, care fusese întotdeauna mai mult o mamă pentru Salcie decât propria ei mamă. Invitația, așadar, a stârnit un amestec de nostalgie și neliniște în ea.

După câteva deliberări, Salcie a decis să accepte invitația. S-a îmbrăcat călduros și a mers pe distanța scurtă până la casa pe care o numise odată acasă. Cartierul era liniștit, cu frunzele foșnind sub picioare, o amintire clară a cât de mult se schimbase totul.

Violeta a deschis ușa înainte ca Salcie să apuce să bată. Arăta mai în vârstă, fața ei fiind brăzdată de linii de tristețe care nu erau acolo înainte. „Mă bucur atât de mult că ai venit,” a spus ea, vocea tremurând ușor.

Casa era exact cum și-o amintea Salcie—primitoare, cu un vag miros de lavandă. S-au mutat în bucătărie, unde Violeta aranjase deja masa pentru ceai. S-au așezat una în fața celeilalte, o tăcere stânjenitoare atârnând între ele.

„Am vrut să-mi cer scuze,” a început Violeta, rupând tăcerea. „Pentru tot ce s-a întâmplat. Ar fi trebuit să fiu acolo pentru tine. Dar eram prea prinsă în a-l susține pe Petru și nu ți-am văzut durerea.”

Salcie a sorbit din ceai, gândurile ei alergând. Venise aici căutând încheierea, poate chiar o urmă din legătura familială pe care o împărțiseră odată. Dar rănile erau prea proaspete, trădarea prea adâncă.

„Apreciez scuzele tale, Violeta,” a răspuns Salcie cu prudență. „Înseamnă mult să aud asta. Dar a fost dificil. Să merg mai departe nu a fost ușor.”

Violeta a dat din cap, ochii ei umplându-se de lacrimi. „Știu, draga mea. Și îmi pare atât de rău. Am început să merg la biserică, încercând să găsesc puțină pace, sperând la iertare.”

Conversația a desfăcut încet firele interacțiunilor lor trecute, fiecare amintire fiind impregnată cu o subtilă tensiune de regret și neînțelegere. Pe măsură ce seara avansa, devenea clar că, deși scuzele erau sincere, prăpastia era prea mare pentru a fi trecută.

Ceasul a bătut ora exactă, trezind-o pe Salcie la realitate. A pus ceașca de ceai jos, decizia ei fiind luată. „Ar trebui să plec, Violeta. Se face târziu.”

Violeta s-a ridicat, expresia ei fiind una de tristețe resemnată. „Desigur, draga mea. Doar speram… ei bine, speram că am putea începe din nou. Dar înțeleg.”

S-au îmbrățișat scurt—un gest formal, lipsit de căldura pe care o împărțiseră odată. Salcie s-a întors acasă pe jos, aerul rece mușcându-i obrajii, inima ei grea cu un amestec de ușurare și tristețe.

Întâlnirea oferise o oarecare încheiere, da, dar era clar că unele rupturi sunt prea adânci pentru a fi reparate. Pe măsură ce mergea, Salcie și-a dat seama că a merge mai departe înseamnă uneori să renunți, chiar dacă trecutul te cheamă înapoi cu promisiunea unui ceai și simpatie.