„Am Susținut Soțul Meu Timp de Patru Ani: Astăzi, În Sfârșit Am Cerut Ajutor Financiar”
Sunt căsătorită cu Andrei de patru ani acum, și în tot acest timp, eu am fost cea care a suportat toate responsabilitățile financiare. Andrei este cu opt ani mai mare decât mine și are un loc de muncă, dar nu contribuie cu niciun ban la bugetul nostru casnic.
Andrei a fost căsătorit anterior și are un copil din acea căsătorie. Când prima lui căsătorie s-a destrămat, s-a mutat înapoi la părinți. Când am început să ne întâlnim, am crezut că trecea doar printr-o perioadă dificilă și avea nevoie de timp pentru a-și reveni. Puțin știam eu că această „perioadă dificilă” se va extinde în căsnicia noastră.
La început, nu m-a deranjat să-l susțin. Îl iubeam și credeam că în cele din urmă va începe să contribuie. Lucrez ca asistentă medicală, fac ture lungi și adesea lucrez peste program pentru a face față cheltuielilor. Între timp, Andrei lucrează ca designer grafic de acasă. În ciuda veniturilor sale constante, nu oferă niciodată să ajute cu facturile sau măcar să cumpere alimente.
Îmi amintesc prima dată când am adus în discuție subiectul finanțelor. Stăteam la masa de cină și am menționat casual cât de strânse deveniseră lucrurile. Andrei a trecut peste subiect, spunând că avea niște datorii de plătit și că va începe să contribuie curând. Asta a fost acum trei ani.
Pe măsură ce timpul a trecut, frustrarea mea a crescut. Am început să observ lucruri mici care adăugau la resentimentul meu. Andrei își cumpăra gadgeturi scumpe pentru el, ieșea cu prietenii și chiar făcea excursii fără să ia în considerare situația noastră financiară. Ori de câte ori încercam să vorbesc cu el despre asta, devenea defensiv și mă acuza că nu am încredere în el.
Punctul de ruptură a venit săptămâna trecută când am primit o notificare de la proprietar despre o creștere a chiriei. Știam că nu puteam face față cheltuielii suplimentare singură. În acea seară, l-am așezat pe Andrei jos și i-am spus că trebuie să avem o discuție serioasă despre finanțele noastre.
„Andrei, trebuie să vorbim,” am început, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „Chiria va crește luna viitoare și nu pot acoperi singură această cheltuială.”
El m-a privit cu o expresie goală, de parcă nu înțelegea ce spuneam.
„Am nevoie să începi să contribui la cheltuielile noastre casnice,” am continuat. „Nu este corect ca eu să port această povară singură.”
Andrei a oftat și s-a lăsat pe spate în scaun. „Elena, știi că am și eu cheltuielile mele. Încă plătesc datoriile mele.”
„Andrei, au trecut patru ani,” am spus, ridicând vocea. „Nu pot continua să fac asta singură. Trebuie să te implici.”
S-a ridicat brusc, răsturnând scaunul în proces. „Nu înțelegi presiunea sub care sunt!” a strigat el. „Fac tot ce pot!”
Am simțit cum lacrimile îmi umpleau ochii, dar le-am ținut în frâu. „Înțeleg mai mult decât crezi,” am spus încet. „Dar nu mai este vorba doar despre tine. Este vorba despre noi.”
Andrei a ieșit furtunos din cameră, trântind ușa în urma lui. În acea noapte, nu a venit acasă. A stat plecat două zile fără măcar un mesaj sau un apel.
Când s-a întors în cele din urmă, s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ceva se schimbase în mine. Am realizat că nu puteam continua să trăiesc așa, mereu stresată și simțindu-mă neapreciată.
Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar un lucru este clar: nu pot continua să susțin pe cineva care nu este dispus să mă susțină la rândul lui.