„Soțul Meu a Decis ca Mama Lui Bolnavă Să Se Mute la Noi: Când Am Obiectat, și-a Făcut Bagajele și a Spus că Divorțăm”

Când m-am căsătorit cu Andrei, nu mi-am imaginat niciodată că viața noastră va lua o asemenea întorsătură drastică. Aveam o casă modestă într-un cartier liniștit, iar viața noastră era relativ pașnică. Totul s-a schimbat când mama lui Andrei, Elena, s-a îmbolnăvit grav.

Elena fusese întotdeauna o femeie puternică și independentă. Dar în ultimul an, sănătatea ei s-a deteriorat rapid. Mai mulți medici au confirmat că avea o boală gravă și incurabilă care îi afecta mintea și corpul. Uneori avea halucinații, vedea lucruri care nu erau acolo și își pierdea periodic memoria. Erau zile în care nu-și putea recunoaște nici măcar propriul fiu.

Andrei era devastat de starea mamei sale și simțea o responsabilitate profundă de a avea grijă de ea. A sugerat ca Elena să se mute la noi pentru a o putea îngriji. Îi înțelegeam preocuparea, dar eram reticentă. Casa noastră era mică și amândoi aveam locuri de muncă cu normă întreagă. Îngrijirea unei persoane cu nevoi atât de severe ar fi fost o sarcină monumentală.

Mi-am exprimat îngrijorările față de Andrei, dar el era hotărât. „Este mama mea,” a spus el. „Nu pot să o las într-un azil.”

Am încercat să-l conving, explicându-i că nu eram echipați pentru a oferi nivelul de îngrijire de care Elena avea nevoie. Dar Andrei nu voia să audă. M-a acuzat că sunt egoistă și lipsită de compasiune.

În ciuda reținerilor mele, Elena s-a mutat la noi. De la bun început, a fost clar că această aranjare nu va funcționa. Starea Elenei era mai gravă decât mi-am imaginat. Pleca din casă și uita cum să se întoarcă. A trebuit să instalăm încuietori pe toate ușile pentru a o împiedica să plece.

Erau nopți în care se trezea țipând, convinsă că erau oameni în casă care încercau să-i facă rău. Eu și Andrei făceam cu rândul să stăm treji cu ea, încercând să o calmăm. Era epuizant, atât fizic cât și emoțional.

Relația noastră a început să sufere. Ne certam constant despre cum să avem grijă de Elena. Andrei mă acuza că nu fac destul, în timp ce eu mă simțeam copleșită și nesprijinită.

Într-o seară, după o zi deosebit de dificilă, i-am spus lui Andrei că trebuie să găsim o soluție mai bună. „Nu putem continua așa,” i-am spus. „Nu este corect pentru niciunul dintre noi.”

Andrei m-a privit cu un amestec de furie și dezamăgire. „Dacă nu poți face față, poate că nu ar trebui să fim împreună,” a spus el.

Eram uluită. „Vrei să spui că vrei un divorț?” am întrebat.

Andrei nu a răspuns imediat. În schimb, s-a dus sus și a început să-și facă bagajele. „Dacă nu mă poți sprijini în asta, atunci da,” a spus în cele din urmă. „Cred că ar trebui să divorțăm.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. După tot ce am trecut împreună, căsnicia noastră se destrăma din cauza asta.

Andrei a plecat în acea noapte, luând doar câteva dintre lucrurile lui. Am rămas singură cu Elena, simțindu-mă abandonată și cu inima frântă.

În săptămânile care au urmat, am încercat să am grijă de Elena singură. Era o sarcină imposibilă și, în cele din urmă, nu am avut de ales decât să o duc într-un centru de îngrijire.

Eu și Andrei am finalizat divorțul câteva luni mai târziu. Casa noastră odată fericită era acum doar o casă goală plină de amintiri despre ce ar fi putut fi.