„Fiul Meu S-a Întors Acasă După Divorț: Acum Casa Mea Este un Haos”

Nu mi-am imaginat niciodată că la 60 de ani voi împărți din nou micul meu apartament cu două camere cu fiul meu de 30 de ani. Andrei a fost întotdeauna un copil bun, în ciuda provocărilor pe care le-am întâmpinat după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am făcut tot posibilul să-i ofer tot ce avea nevoie, lucrând ore lungi și asigurându-mă că nu-i lipsește nimic. Întotdeauna m-a asigurat că într-o zi îmi va face viața mai ușoară.

Andrei a crescut și a devenit un tânăr responsabil. A avut rezultate bune la școală, și-a găsit un loc de muncă bun și în cele din urmă s-a căsătorit cu o femeie minunată pe nume Elena. Păreau fericiți împreună și eram ușurată să-l văd așezat la casa lui. Chiar dacă nu i-a spus niciodată Elenei, Andrei îmi trimitea bani în fiecare lună pentru a mă ajuta cu cheltuielile. Era modul lui de a-și ține promisiunea de a-mi face viața mai ușoară.

Dar viața are un mod de a-ți da lovituri când te aștepți mai puțin. Acum un an, căsnicia lui Andrei și Elena s-a destrămat. Motivele erau complicate, implicând ore lungi de muncă, neînțelegeri și distanțare emoțională. Înainte să-mi dau seama, Andrei bătea la ușa mea cu o valiză în mână, cerându-mi să stea la mine până își va reveni.

Bineînțeles că l-am primit cu brațele deschise. Era fiul meu, până la urmă. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, a devenit clar că această situație era departe de a fi temporară. Andrei părea să se afunde tot mai mult într-o stare de depresie și letargie. Își petrecea majoritatea zilelor întins pe canapea, înconjurat de cutii goale de pizza și doze de bere. Apartamentul meu odată ordonat acum arăta ca o garsonieră de burlac.

Am încercat să vorbesc cu el despre găsirea unui loc de muncă și mutarea din nou pe cont propriu, dar avea mereu o scuză. „Nu sunt pregătit încă, mamă,” spunea el. „Am nevoie de mai mult timp să-mi dau seama ce vreau.” Voiam să-l susțin, dar era greu să nu mă simt frustrată și copleșită de dezordine și lipsa de progres.

Ajutorul financiar pe care Andrei obișnuia să mi-l ofere a încetat și el. Fără contribuțiile lui, mă chinuiam să fac față cheltuielilor cu venitul meu fix. Facturile se adunau și ajungeam să folosesc economiile mele modeste doar pentru a menține luminile aprinse.

Îmi lipseau zilele când casa mea era un sanctuar, un loc unde mă puteam relaxa și simți în pace. Acum, se simțea ca o povară, un memento constant al cât de mult s-au deteriorat lucrurile. Îl iubeam pe fiul meu enorm, dar nu puteam să nu-mi doresc ziua în care își va găsi din nou drumul și se va muta.

Prieteni și familie mi-au oferit sfaturi, sugerând totul, de la dragoste dură la consiliere profesională. Am încercat să-l încurajez pe Andrei să caute ajutor, dar el rezista. „Nu am nevoie de terapie,” spunea el iritat. „Am nevoie doar de timp.”

Timpul a trecut, dar nimic nu s-a schimbat. Dezordinea a crescut, facturile au devenit mai mari și speranța mea s-a diminuat. Am început să mă întreb dacă Andrei își va reveni vreodată sau dacă aceasta era noua noastră normalitate.

Oricât de mult mă durea să recunosc, am început să-l resentimentez pentru că mi-a dat viața peste cap. Tânjeam după zilele când puteam veni acasă într-un apartament curat și nu trebuia să mă îngrijorez dacă vor fi suficienți bani pentru chirie.

Încă păstrez o fărâmă de speranță că într-o zi Andrei va găsi puterea să meargă mai departe, să-și găsească un loc de muncă și poate chiar să se recăsătorească. Dar pentru moment, casa mea rămâne un haos total și inima mea grea de îngrijorare.