O Zi Obișnuită Se Transformă într-un Coșmar: „Ion, Mă Numeasc Maria, și Aceasta Este Fiica Ta, Emilia. Are Cinci Ani.”
Era o seară tipică de marți. Soarele apunea, aruncând o lumină portocalie caldă peste străzile suburbane în timp ce mă îndreptam spre casă de la muncă. Mintea mea era ocupată cu gândurile obișnuite—ce să gătesc pentru cină, termenul limită al proiectului care se apropia și planurile pentru weekend. Puțin știam că viața mea era pe cale să ia o întorsătură dramatică.
Pe măsură ce mă apropiam de aleea casei mele, am auzit o voce strigând, „Ion!” Era vocea unei femei, necunoscută dar ciudat de urgentă. M-am întors, nedumerit. Stătea acolo o femeie de vreo treizeci de ani, ținând de mână o fetiță care nu putea avea mai mult de cinci ani.
„Ion,” a repetat ea, vocea tremurând ușor. „Mă numesc Maria, și aceasta este fiica ta, Emilia.”
Am simțit un șoc puternic trecând prin mine. Fiică? Nu aveam o fiică. Cel puțin, așa credeam. Mintea mea alerga încercând să înțeleagă situația.
„Îmi pare rău, dar trebuie să fie o greșeală,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „Nu am o fiică.”
Ochii Mariei s-au umplut de lacrimi în timp ce dădea din cap. „Nu, Ion. Ai. Emilia este fiica ta. Ne-am întâlnit acum șase ani la acea conferință din Cluj. Îți amintești?”
Îmi aminteam conferința din Cluj. Era un amestec de întâlniri, prezentări și evenimente de networking târzii. Dar nu-mi aminteam să o fi întâlnit pe Maria sau ceva care să sugereze că aș fi avut un copil.
„Uite,” am spus, încercând să rămân calm, „cred că ai greșit persoana.”
Maria a scos din geantă o fotografie. Era o poză cu mine și ea, făcută într-un bar. Zâmbeam, fețele noastre erau apropiate. Data pe fotografie era de acum șase ani.
Inima mi-a căzut când am privit fotografia. Era o dovadă incontestabilă că ne-am întâlnit. Dar cum putea fi asta? Cum puteam avea o fiică și să nu știu despre ea?
„De ce îmi spui asta acum?” am întrebat, vocea abia auzită.
Maria a tras adânc aer în piept. „Am încercat să te găsesc ani de zile, Ion. Nu știam numele tău de familie sau unde locuiești. Tot ce aveam era această fotografie și amintirea acelei nopți. Dar apoi ți-am văzut poza într-un articol despre compania ta luna trecută și am știut că trebuie să te găsesc.”
Am privit în jos la Emilia, care ținea strâns un iepuraș de pluș și mă privea cu ochi mari și inocenți. Avea ochii mei.
„Nu știu ce să spun,” am recunoscut, simțindu-mă copleșit.
„Nu trebuie să spui nimic acum,” a spus Maria încet. „Am crezut doar că ar trebui să știi. Emilia merită să-și cunoască tatăl.”
Greutatea cuvintelor ei s-a așezat greu pe umerii mei. Viața mea fusese dată peste cap într-o clipită. Nu aveam idee ce să fac sau cum să procesez aceste informații.
„Putem vorbi mai mult despre asta?” am întrebat, simțind un amestec de frică și responsabilitate.
Maria a dat din cap. „Desigur. Putem lua lucrurile pas cu pas.”
Pe măsură ce se îndepărtau, promițând să ne întâlnim din nou curând, am rămas acolo în aleea casei mele, simțindu-mă ca și cum lumea mea fusese spulberată. Ziua obișnuită se transformase într-un coșmar și nu aveam idee cum să mă trezesc din el.