Legată de Scaunul cu Rotile, Mireasa Privea în Depărtare: Lângă Ea Stătea Gabriel

— Nu pot să cred că faci asta, Maria! vocea mamei mele răsună ascuțit, aproape tăioasă, în camera mică, plină de mirosul de trandafiri și parfum vechi. — Cum să te măriți așa? Ce o să spună lumea?

Am strâns buchetul de trandafiri albi mai tare în mâini, încercând să-mi țin lacrimile în spatele pleoapelor. Gabriel era deja jos, așteptându-mă. Îl vedeam prin fereastra deschisă, cum se plimba nervos pe alee, cu mâinile în buzunare. Îmi amintesc perfect momentul în care viața mea s-a schimbat: un accident stupid, o mașină care nu m-a văzut pe trecerea de pietoni. Aveam 27 de ani atunci și toată lumea îmi spunea că „viața merge înainte”. Dar nimeni nu-ți spune cât de greu e să-ți găsești locul într-o lume care te privește ca pe o povară.

— Mama, nu mă mărit ca să fac pe plac lumii. Mă mărit pentru că îl iubesc pe Gabriel și el mă iubește pe mine. Nu contează că sunt în scaunul ăsta! am spus, dar vocea mi-a tremurat.

— Ba contează! Pentru el contează! O să vezi tu… O să plece și el, ca toți ceilalți! a continuat mama, cu ochii umezi, dar plini de furie.

Tata stătea într-un colț, tăcut. De când am rămas paralizată, nu mai vorbise mult cu mine. Îl simțeam rușinat de mine, ca și cum dizabilitatea mea era o pată pe obrazul familiei. Sora mea, Ioana, încerca să mă încurajeze, dar și ea părea să creadă că Gabriel va renunța la mine într-o zi.

Când am ieșit din casă, rochia albă mi se agăța de roțile scaunului. Gabriel a venit lângă mine și mi-a zâmbit larg. — Ești cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată, Maria. Și nu spun asta doar pentru că e ziua nunții noastre.

Am râs printre lacrimi. — Nu trebuie să mă minți ca să mă simt mai bine.

— Nu te mint niciodată. Știi bine asta.

Pe drum spre biserică, oamenii se uitau la noi. Unii zâmbeau stânjeniți, alții își întorceau privirea. Am simțit fiecare privire ca pe o lamă rece pe piele. În biserică, preotul a ezitat o clipă când a văzut scaunul cu rotile. Apoi a început slujba, iar eu am simțit cum inima mi se strânge la fiecare cuvânt despre „sănătate și boală”, „bucurie și necaz”.

După ceremonie, la restaurant, rudele șușoteau la mese. Mătușa Viorica s-a apropiat de Gabriel și i-a spus încet: — Ești sigur că vrei să-ți legi viața de ea? Ești tânăr… ai putea avea orice fată!

Gabriel a zâmbit politicos și i-a răspuns: — Maria e tot ce-mi doresc. Nu scaunul cu rotile contează.

Dar nu era ușor nici pentru el. În primele luni după nuntă, am simțit cum presiunea din jur ne apasă pe amândoi. Prietenii lui îl chemau la fotbal sau la munte și îl întrebau mereu: — Dar Maria ce face? Nu-i greu să ai grijă de ea tot timpul?

Într-o seară, după ce s-au dus toți invitații și casa era cufundată în liniște, l-am întrebat: — Nu ți-e dor de viața ta de dinainte? De libertate?

Gabriel s-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a luat mâna. — Libertatea mea e aici, cu tine. Dar nu pot să spun că e ușor. Uneori mă simt neputincios… Vreau să te ajut mai mult și nu știu cum.

— Și eu mă simt vinovată că te țin legat aici… Că nu pot fi soția „normală” pe care ai merita-o.

— Cine stabilește ce e normal? a întrebat el și m-a privit lung.

Dar adevărul e că nici eu nu știam răspunsul. În fiecare zi mă luptam cu gândurile mele: dacă într-o zi va obosi? Dacă va pleca? Dacă mama are dreptate?

Când au trecut doi ani de la nuntă, mama a venit într-o vizită neașteptată. A găsit casa curată, masa pusă și pe mine râzând cu Gabriel la un film prost. S-a uitat lung la noi și a spus încet: — Poate că m-am înșelat… Poate că dragostea chiar poate totul.

Am simțit cum mi se rupe un nod din piept. Dar prejudecățile nu dispar peste noapte. La fiecare ieșire în oraș, la fiecare privire lungă sau întrebare stânjenitoare („Dar voi puteți avea copii?”), rana se deschide din nou.

Într-o zi ploioasă de toamnă, l-am întrebat pe Gabriel: — Dacă ai putea da timpul înapoi… m-ai alege tot pe mine?

El s-a aplecat și mi-a șoptit la ureche: — Te-aș alege mereu. Chiar dacă ar trebui să te caut printre milioane de oameni.

Și totuși… uneori mă întreb: cât valorează dragostea atunci când lumea nu te mai vede ca pe o femeie întreagă? Oare câți dintre noi avem curajul să iubim dincolo de aparențe?