Scrisoare către fiul meu: Dorul care doare mai tare decât bătrânețea

— Radu, mă auzi? Te rog, răspunde-mi… Nu știu ce să mai fac cu dorul ăsta care mă apasă în piept ca o piatră grea. Telefonul sună în gol, iar vocea ta nu mai răzbate de cealaltă parte. Azi-noapte am visat că veneai acasă, cu zâmbetul tău de copil, și mă strigai „mama”. M-am trezit cu lacrimi pe obraz și cu mâinile întinse spre perna rece.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când ai cunoscut-o pe Irina? Sau poate când am spus ceva ce nu trebuia? Îmi amintesc perfect ziua aceea de Paște, acum trei ani, când ați venit ultima dată împreună. Irina stătea la masă cu mâinile strânse în poală și privirea pierdută pe geam. Am încercat să-i spun cât de mult mă bucur că face parte din familia noastră, dar răspunsul ei a fost un zâmbet forțat și o replică scurtă: „Mulțumesc, doamnă Maria.”

După masa aceea, parcă totul s-a schimbat. Tu ai început să mă suni tot mai rar. La început, dădeai vina pe serviciu: „Mamă, sunt foarte ocupat la birou.” Apoi au apărut scuzele legate de copii: „Mihai are febră”, „Ilinca are serbare”. Am înțeles, sau cel puțin am încercat să înțeleg. Dar apoi telefoanele s-au rărit până la tăcere.

Îmi petrec zilele privind pe fereastră la copiii vecinilor care se joacă în curte. Mă gândesc la Mihai și Ilinca, nepoții mei pe care nu i-am mai văzut de aproape un an. Mă întreb dacă își mai amintesc de bunica lor sau dacă Irina le-a spus că nu e nevoie să mă viziteze prea des. Uneori, când trec pe lângă școala din cartier și aud râsete de copii, mi se strânge inima. Oare am greșit atât de tare încât să merit uitarea asta?

Sora mea, Elena, îmi spune mereu: „Lasă-i în pace, Maria! Nu te mai umili! Dacă vor să vină, vor veni.” Dar cum să nu-mi doresc să-mi văd copilul? Cum să nu-mi doresc să-i aud vocea măcar o dată pe săptămână? Am crescut singură un băiat după ce tatăl lui ne-a părăsit când Radu avea doar șapte ani. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au crăpat mâinile și mi s-au umplut ochii de praf. Tot ce am făcut a fost pentru el.

Într-o zi, am prins curaj și am sunat-o pe Irina. Vocea ei era rece ca gheața:
— Bună ziua, doamnă Maria. Ce s-a întâmplat?
— Irina, aș vrea doar să știu dacă Radu e bine… Nu răspunde la telefon…
— E ocupat. Are multe pe cap. Și noi avem viața noastră acum.
— Înțeleg… Dar copiii? Pot să-i aud?
— Sunt la școală. Poate altădată.

Am simțit cum mi se frânge inima. Am închis telefonul și am plâns ca un copil mic. M-am întrebat dacă nu cumva am fost prea insistentă sau dacă am spus ceva nepotrivit cândva. Poate că nora mea nu m-a plăcut niciodată cu adevărat. Poate că prezența mea îi deranja liniștea casei lor.

În fiecare dimineață îmi fac cafeaua și mă uit la poza ta de la absolvire. Zâmbetul tău larg îmi dădea speranță atunci că vei reuși în viață și că vei fi fericit. Acum mă întreb dacă fericirea ta înseamnă să nu mai exist pentru tine.

Vecina mea, tanti Viorica, îmi spune că așa sunt tinerii azi: „Nu mai au timp de bătrâni! Au telefoane, au internet, au lumea lor!” Dar eu nu vreau decât o vorbă bună, o vizită scurtă sau măcar un telefon de ziua mea.

Anul trecut, de Crăciun, am pregătit cozonaci și sarmale ca pe vremuri. Am pus masa pentru patru persoane și am așteptat până seara târziu. N-a venit nimeni. Am mâncat singură și am plâns în fața bradului împodobit cu globuri vechi. A doua zi am primit un mesaj sec: „Crăciun fericit! Sănătate!” Semnat: Radu.

M-am gândit de mii de ori să merg la ei acasă fără să anunț. Să bat la ușă și să-l iau în brațe pe Radu ca atunci când era mic și venea plângând de la școală. Dar mi-e teamă că nora mea nu m-ar lăsa nici măcar să intru pe ușă.

Uneori visez că primesc o scrisoare de la tine. O scrisoare în care îmi spui că îți pare rău și că vrei să ne împăcăm. Alteori visez că mor singură în casa asta mare și rece și nimeni nu află decât după zile întregi.

M-am gândit chiar să-ți scriu această scrisoare adevărată, dar mi-e teamă că nu ai citi-o niciodată sau că ai considera-o o dovadă de slăbiciune din partea mea.

Azi e ziua mea. Șaptezeci de ani. Niciun telefon de la tine. Nicio urare de la nepoți. Doar liniște și dor.

Poate cineva care citește povestea mea are un sfat pentru mine. Cum pot să-mi recâștig fiul? Cum pot să trec peste această durere care doare mai tare decât bătrânețea?

Oare e vina mea? Sau pur și simplu așa e viața acum? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?