Nunta din Umbre: Povestea lui Radu și Dorința de a Nu Răni

— Radu, tu chiar vrei să faci asta? Să nu le spui nimic părinților tăi? Vocea Ioanei tremura, iar ochii ei căprui mă priveau cu o amestecătură de teamă și speranță. Eram în aeroportul Otopeni, cu două valize la picioare și un bilet de avion spre Barcelona. Inima îmi bătea nebunește, dar nu de emoția călătoriei, ci de povara minciunii pe care o duceam cu mine.

Totul a început cu aproape doi ani în urmă, când am adus-o pentru prima dată pe Ioana acasă. Mama, Mariana, m-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald, dar când a văzut-o pe Ioana, zâmbetul i s-a stins ca o lumânare în vânt. — Ești sigur că ea e potrivită pentru tine? m-a întrebat mai târziu, în bucătărie, în timp ce tăia legumele pentru ciorbă. — Nu știu dacă e genul nostru.

Tata vitreg, Doru, a încercat să fie mai diplomat. — Important e să fii tu fericit, băiete, dar vezi să nu te grăbești. Știi că lumea vorbește…

Ioana nu era dintr-o familie bogată. Tatăl ei fusese mecanic la CFR, iar mama ei lucra la o croitorie. Erau oameni simpli, dar curați la suflet. Pentru părinții mei însă, asta conta. Ei visau la altceva pentru mine: o fată „de familie bună”, eventual cu părinți medici sau profesori universitari.

Am încercat luni întregi să-i conving că Ioana e tot ce mi-am dorit. Am adus-o la mesele de duminică, la aniversări, la Paște și la Crăciun. Mama îi găsea mereu câte un cusur: ba că nu știe să facă sarmale ca lumea, ba că nu se îmbracă destul de elegant, ba că vorbește prea tare. Ioana încerca să se adapteze, dar fiecare vizită era un test pe care simțea că îl pică.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. — De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu pot să mă bucur pur și simplu de iubirea mea? M-am întrebat cu voce tare.

Ioana m-a luat de mână. — Hai să plecăm undeva unde nimeni nu ne judecă. Să fim doar noi doi.

Așa s-a născut ideea: să ne căsătorim în străinătate, fără fast, fără rude care să comenteze, fără priviri piezișe. Am ales Barcelona pentru că acolo aveam un prieten bun care putea fi martor. Am cumpărat biletele pe ascuns și am inventat o poveste pentru părinți: „Mergem într-o vacanță scurtă.”

În avion, Ioana își sprijinea capul pe umărul meu și șoptea: — Oare facem bine?

— Nu știu… Dar știu că nu mai pot trăi între două lumi. Ori suntem noi doi împotriva tuturor, ori renunțăm.

Cununia civilă a fost simplă și emoționantă. Am plâns amândoi când am spus „da”. Prietenul nostru, Vlad, a făcut poze cu telefonul și ne-a dus la o terasă micuță unde am băut sangria și am mâncat paella. Pentru câteva ore am uitat de tot ce lăsasem acasă.

Dar liniștea n-a durat mult. La întoarcere, mama ne aștepta cu masa pusă și cu întrebări iscoditoare:

— V-ați distrat? Ce ați vizitat? De ce arătați așa obosiți?

Ioana a încercat să zâmbească, dar eu simțeam cum mă sufoc sub greutatea secretului. Seara târziu, când Ioana a plecat acasă la ea, mama m-a tras deoparte:

— Radu, tu ascunzi ceva de noi?

Am dat din umeri și am mințit din nou: — Nu, mamă… doar sunt obosit.

Au trecut luni în care am trăit cu frica de a fi descoperit. Ioana voia să ne mutăm împreună oficial, dar eu tot amânam momentul. — Nu pot încă… trebuie să găsesc o cale să le spun.

Într-o zi de vară, când soarele ardea nemilos peste București, secretul a ieșit la iveală într-un mod pe care nu l-am anticipat niciodată. O rudă din Spania a postat pe Facebook o poză cu noi doi în fața primăriei din Barcelona. Mama a văzut poza și m-a sunat plângând:

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Să aflu de la străini că fiul meu s-a însurat ca un hoț?

Tata vitreg era mai reținut, dar dezamăgirea i se citea pe față:

— Radu… te-am crescut ca pe copilul meu. De ce n-ai avut încredere în noi?

Am încercat să le explic: — N-am vrut să vă rănesc… Am vrut doar să fiu fericit fără să vă supăr.

Mama nu mi-a vorbit două luni. Tata vitreg mă saluta scurt și rece. Ioana plângea nopți întregi din cauza tensiunii dintre mine și ai mei.

Abia după mult timp am reușit să ne așezăm toți trei la masă și să vorbim deschis. Mama a recunoscut printre lacrimi:

— Poate am fost prea aspră… Dar mi-era teamă să nu te pierd.

Eu i-am spus:

— M-ai pierdut oricum atunci când n-ai vrut s-o accepți pe Ioana.

A fost nevoie de luni întregi ca rănile să înceapă să se vindece. Acum suntem din nou aproape ca familie, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Mă întreb adesea: oare e mai bine să spui adevărul chiar dacă doare sau să ascunzi lucrurile pentru liniștea tuturor? Ce ați fi făcut voi în locul meu?