Un Baby Shower și O Viață Dublă: Povestea Mea de Mamă și Soție Trădată

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce baloanele roz și albastre se legănau deasupra capului meu, ca niște martori tăcuți ai dezastrului. Mirela, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu, stătea cu ochii mari, ținând în mâini un platou cu brioșe pe care scria „Bine ai venit, minune mică!”. În jurul nostru, fetele râdeau și povesteau despre primele luni de sarcină, despre scutece și nopți nedormite. Nimeni nu bănuia ce furtună se abate peste mine.

Totul a început cu un mesaj. Un simplu bip pe telefonul Mirelei, care a ridicat din sprâncene și mi-a șoptit: „Trebuie să vezi asta.” Am ieșit împreună pe balconul micuțului apartament din Militari, unde soarele de aprilie încălzea blocurile cenușii. Mirela mi-a întins telefonul. Pe ecran era o poză cu Vlad, soțul meu, ținând de mână o femeie pe care nu o cunoșteam. Zâmbeau amândoi, iar în fundal se vedea parcul Herăstrău. Sub poză, un mesaj: „Abia aștept să fim toți trei împreună.”

Mi s-a făcut frig instantaneu, deși eram în luna a șaptea și abia mai suportam hainele groase. Am simțit cum inima mi se strânge și cum picioarele mi se înmoaie. Mirela m-a prins de braț.

— Ești bine? Vrei să mergem la baie?

— Nu… Nu sunt bine deloc…

Am intrat din nou în sufragerie, încercând să-mi păstrez calmul. Vlad urma să vină peste o oră, să mă ia acasă după petrecere. Îmi repetam în minte că trebuie să aflu adevărul înainte să explodez. Am încercat să mă bucur de cadouri — body-uri colorate, jucării moi, o păturică tricotată de mama — dar fiecare zâmbet era forțat. În minte îmi răsuna întrebarea: Cine e femeia aceea? Ce înseamnă mesajul?

Când Vlad a intrat pe ușă, cu zâmbetul lui larg și buchetul de lalele galbene pe care le adoram, am simțit că mă sufoc. Mirela s-a retras discret spre bucătărie, iar eu m-am apropiat de el.

— Putem vorbi puțin? am întrebat printre dinți.

A ieșit cu mine pe hol. Am scos telefonul Mirelei și i-am arătat poza.

— Ce e asta?

Vlad a încremenit. Pentru o clipă am văzut panica în ochii lui verzi.

— Nu e ce crezi…

— Atunci explică-mi! Cine e femeia? Ce înseamnă „toți trei”?

A tăcut. Mâinile îi tremurau. Apoi a oftat adânc.

— E Irina… Am cunoscut-o acum un an la serviciu. S-a întâmplat… nu știu cum să-ți spun… Ea e însărcinată și ea.

Am simțit că mă prăbușesc. Două femei însărcinate cu același bărbat. Două vieți paralele. Două minciuni uriașe.

— Și ce ai de gând să faci? am întrebat cu voce stinsă.

— Nu știu… Nu vreau să vă pierd pe niciuna…

M-am uitat la el ca la un străin. Cum poți să spui așa ceva? Cum poți să te joci cu viețile noastre?

Am intrat înapoi la petrecere cu ochii roșii. Fetele au simțit imediat tensiunea. Mama m-a tras într-un colț.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar hormonii…

Dar nu era vorba despre hormoni. Era vorba despre trădare, despre rușine, despre frica de a rămâne singură cu un copil într-o lume care judecă mamele singure mai aspru decât pe bărbații care fug de responsabilitate.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi. Vlad a încercat să repare lucrurile — promisiuni goale, flori, mesaje lungi despre cât de mult mă iubește. Dar fiecare gest era ca un plasture pus pe o rană infectată.

Am început să mă gândesc la viitorul copilului meu. Să-l cresc singură? Să accept minciuna doar ca să aibă un tată aproape? Să lupt pentru demnitatea mea sau să mă sacrific pentru aparențe?

Mirela mi-a fost alături zi și noapte. M-a ajutat să-mi găsesc un avocat bun și să-mi caut o garsonieră aproape de mama. Când l-am anunțat pe Vlad că vreau divorțul, a plâns ca un copil.

— Te rog… Nu pot fără tine…

— Dar eu pot fără tine! am spus printre lacrimi. Pentru copilul meu trebuie să fiu puternică.

Au urmat luni grele: vizite la doctor singură, nopți nedormite pline de griji, priviri compătimitoare din partea vecinelor care știau deja totul. Mama încerca să mă încurajeze:

— O să fie bine, Ana! Ești tânără, frumoasă și ai tot viitorul înainte!

Dar eu simțeam că nu mai am nimic sub picioare.

Când s-a născut fetița mea, Mara, am plâns de fericire și durere în același timp. Vlad a venit la spital cu un ursuleț imens și ochii roșii de oboseală sau vinovăție — nu știu nici acum.

— Pot s-o țin în brațe?

L-am lăsat s-o țină, dar între noi era deja un zid pe care niciun gest nu-l mai putea dărâma.

Acum, după un an, încă mă întreb dacă am făcut bine alegând să fiu mamă singură. Mara râde toată ziua și îmi dă putere să merg mai departe. Dar uneori, noaptea târziu, când liniștea apasă prea tare și trecutul mă bântuie, mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și tac? De ce trebuie noi să plătim pentru greșelile altora?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi iertat sau ați fi ales demnitatea?