Inima Frântă la Masa cu Prăjituri

— Nu mai vreau să aud, mama! Nu vreau să-l văd pe tata azi! vocea Ioanei răsună ca o lovitură de bici în bucătăria mică, unde aburii ceaiului se amestecau cu mirosul untului topit. Mâinile îmi tremurau deasupra aluatului, încercând să decupez inimioare perfecte pentru fursecurile Linzer, dar inima mea era departe de a fi întreagă.

Era o zi de februarie, cu zăpadă murdară pe marginea trotuarelor și cu sufletul meu prins între două lumi: cea a copilăriei Ioanei, pe care încercam să o protejez, și realitatea cruntă a divorțului meu de Vlad. De două luni, Vlad nu mai locuia cu noi. Încercam să păstrăm aparențele pentru Ioana, dar copiii simt totul, chiar și atunci când adulții cred că pot ascunde adevărul sub un strat gros de zahăr pudră.

— Ioana, te rog… Tata vine doar să te vadă. Nu trebuie să vorbești cu el dacă nu vrei, dar nu-l putem da afară din viața ta. E tatăl tău, am spus încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi, și mi-a șoptit:
— Dar tu plângi în fiecare noapte după el. De ce trebuie să-l văd eu dacă ție îți face rău?

M-am prăbușit pe scaun, cu făina încă pe mâini. Niciodată nu m-am simțit mai neputincioasă. Am crescut într-o familie unde mama tăcea și înghițea orice umilință pentru „binele copiilor”. Am jurat că eu nu voi face la fel. Și totuși, iată-mă aici, încercând să cos cu fir subțire o familie destrămată.

Vlad a intrat fără să bată. Avea ochii roșii și barba neîngrijită. S-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a oprit când a văzut-o pe Ioana.

— Bună, puiule… ți-am adus niște cărți noi. Poate vrei să le citim împreună.

Ioana s-a ridicat brusc și a fugit în camera ei. Ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Vlad a rămas în pragul bucătăriei, iar eu am continuat să decupez fursecuri în tăcere.

— Nu mai știu ce să fac, Ana. Parcă totul se destramă sub ochii mei. Nici măcar nu mai știu cine sunt fără voi…

Am vrut să-i spun că nici eu nu mai știu cine sunt. Că mă simt vinovată pentru fiecare lacrimă a Ioanei, pentru fiecare ceartă care a zguduit pereții casei noastre. Dar am tăcut. Am pus fursecurile pe tavă și le-am băgat la cuptor.

— Poate ar trebui să ne vedem mai rar… Să-i dăm timp să se obișnuiască, am spus încet.

Vlad a dat din cap trist:
— Și dacă nu se obișnuiește niciodată? Dacă o pierd de tot?

Am simțit cum mă sufoc între mirosul dulceag al prăjiturilor și amărăciunea din sufletul meu. Am crescut crezând că iubirea poate repara orice. Dar uneori, iubirea doare mai tare decât lipsa ei.

Când fursecurile au fost gata, le-am scos pe un platou și le-am aranjat în formă de inimă. Erau perfecte: fragede, cu gem de zmeură care strălucea prin decupajele inimioarelor. Am presărat zahăr pudră peste ele ca și cum aș fi vrut să acopăr toate rănile noastre cu ceva frumos.

Ioana a ieșit din cameră atrasă de mirosul dulce.
— Pot să iau una?

— Sigur, iubita mea. Sunt preferatele tale.

A mușcat dintr-un fursec și m-a privit lung.
— Dacă tata nu mai vine deloc, tu o să fii fericită?

M-am blocat. Cum îi explic unui copil că fericirea nu e niciodată simplă? Că uneori trebuie să alegi între două suferințe?

— Nu știu, Ioana… Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur că te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Vlad s-a apropiat timid și i-a întins cartea preferată.
— Vrei să citim împreună?

Ea s-a uitat la mine ca și cum ar fi cerut permisiunea. I-am făcut semn din cap că e în regulă. S-au așezat pe canapea, iar eu i-am privit cum răsfoiesc paginile împreună. Pentru o clipă, casa noastră a părut din nou întreagă.

Dar știam că e doar o iluzie. Când Vlad va pleca din nou, liniștea va fi spartă de întrebările Ioanei și de singurătatea mea apăsătoare.

În acea seară, după ce Ioana a adormit cu cartea în brațe, am rămas singură la masa din bucătărie. Am privit platoul cu fursecuri — inimioare perfecte, dar goale pe dinăuntru.

M-am întrebat: oare câte familii trăiesc aceeași dramă în spatele ușilor închise? Câte mame încearcă să-și ascundă suferința sub un strat de zahăr pudră? Și cât timp poți trăi într-o minciună dulce înainte ca totul să se prăbușească?

Poate că nu există rețete pentru fericire — doar încercări disperate de a păstra vie speranța printre firimituri de praf de zahăr.