Fuga Miresei: O Nuntă Distrusă și O Dragoste Regăsită

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce el se clătina în mijlocul salonului, cu paharul de whisky vărsat pe cămașa albă. Muzica se oprise brusc, iar invitații priveau șocați scena care se desfășura chiar în fața altarului improvizat din curtea pensiunii din Sinaia.

Mama s-a apropiat de mine, încercând să mă tragă deoparte. — Livia, hai să mergem la baie, să te liniștești. Nu e momentul să faci o scenă.

Dar nu eu făceam scena. Vlad, bărbatul cu care trebuia să-mi petrec restul vieții, tocmai își pierduse controlul. Îl văzusem cu câteva ore înainte cum râdea zgomotos cu băieții lui, cum dădea shot după shot la bar și cum făcea glume proaste despre „cum scapă el de lanțul căsniciei”. Am încercat să ignor, să-mi spun că sunt doar emoțiile zilei mari. Dar când a început să danseze pe masă și să strige bancuri vulgare despre femei, am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Livia, hai să-l iertăm, e stresat, a zis tata, încercând să salveze aparențele în fața rudelor. Dar eu nu mai puteam. Mă uitam la rochia mea albă, la florile care se ofileau deja sub soarele torid de iunie și la chipurile dezamăgite ale bunicilor mei. Toată viața mi-am dorit o nuntă ca-n povești. Acum trăiam un coșmar.

În mijlocul haosului, l-am zărit pe Radu. Prietenul meu din copilărie, băiatul cu care alergam pe dealurile din satul bunicilor și cu care împărțeam mereu ultima felie de cozonac la Crăciun. Era singurul care nu părea să mă judece. S-a apropiat încet și mi-a șoptit:

— Dacă vrei să pleci de aici, eu te ajut.

M-am uitat la el, cu ochii plini de lacrimi. — Nu pot… Ce-o să zică lumea? Mama? Tata? Toți oamenii ăștia?

— Ce contează ce zic ei? Tu contezi. Dacă nu ești fericită, nu are rost să rămâi.

Vlad s-a apropiat clătinându-se și a încercat să mă tragă spre ringul de dans. — Hai, iubito, să ne bucurăm! E nunta noastră!

Am simțit un val de greață. M-am smuls din mâna lui și am fugit spre ieșire. Mama a venit după mine, plângând:

— Livia! Nu poți face asta! O să râdă tot satul de noi!

— Mai bine să râdă lumea decât să plâng eu o viață întreagă! am strigat printre suspine.

Radu m-a prins de mână și m-a tras spre mașina lui veche, Dacia 1310 pe care o știam din liceu. — Hai! Nu te uita înapoi!

Am urcat în mașină cu rochia fluturând după mine și cu inima bătând nebunește. În oglinda retrovizoare am văzut-o pe mama prăbușindu-se pe treptele pensiunii și pe Vlad urlând ceva neinteligibil către invitați.

— Unde mergem? am întrebat cu vocea stinsă.

— Oriunde vrei tu. La mare? La munte? Sau pur și simplu departe de tot ce te doare acum.

Am început să râd printre lacrimi. — La mare… Vreau să simt nisipul sub picioare și vântul în păr.

Drumul spre Constanța a fost ca o eliberare. Am vorbit ore întregi despre copilărie, despre visele noastre neîmplinite și despre cât de mult ne-am schimbat. Radu mi-a spus că mereu m-a iubit în taină, dar nu a avut curajul să-mi spună niciodată.

— Știi… mereu am sperat că într-o zi o să-ți dai seama că meriți mai mult decât un bărbat care nu te respectă.

Am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri. Pentru prima dată după mult timp, mă simțeam văzută și înțeleasă.

Când am ajuns la mare, soarele apunea peste valuri. Am alergat desculță pe plajă, cu rochia udându-se la poale și cu Radu râzând în urma mea.

— Ce-o să facem acum? am întrebat privind spre orizont.

— Ce vrei tu. Putem începe o viață nouă împreună sau putem fi doar prieteni. Important e să fii tu fericită.

În acea noapte am dormit pe plajă, sub cerul plin de stele. Telefonul îmi vibra neîncetat — mesaje de la mama, tata, rude indignate și chiar Vlad care mă implora să mă întorc. Dar eu știam că nu mai există cale de întoarcere.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama. — Mamă, știu că te-am dezamăgit, dar nu pot trăi o minciună doar ca să fie lumea mulțumită. O să fie greu o vreme, dar am nevoie să fiu liberă.

A urmat o perioadă dificilă. Familia mea a refuzat să vorbească cu mine luni întregi. Satul a bârfit fără milă: „Livia a fugit cu altul chiar în ziua nunții!” Prietenii s-au împărțit între cei care mă susțineau și cei care mă condamnau. Dar Radu mi-a fost alături la fiecare pas.

Cu timpul, părinții mei au început să mă caute timid. Mama a venit într-o zi la Constanța și m-a îmbrățișat fără cuvinte. — Mi-e dor de tine… Poate n-am înțeles atunci cât de mult sufereai.

Am început o viață nouă alături de Radu. Nu a fost ușor — am avut momente când m-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă sau dacă nu cumva am distrus tot ce construisem până atunci pentru un vis nebunesc de libertate și iubire adevărată.

Dar azi, privind înapoi la acea zi fatidică din Sinaia, știu că nu regret nimic. Am avut curajul să spun „nu” unei vieți care nu era pentru mine și „da” unei șanse la fericire autentică.

Oare câți dintre noi avem puterea să alegem ceea ce ne face cu adevărat fericiți, chiar dacă asta înseamnă să dezamăgim pe toată lumea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?