Un salt în necunoscut: Când dragostea devine o probă de foc

— Irina, nu te grăbi! Nu vrei să regreți mai târziu, mi-a spus mama cu vocea tremurândă, în timp ce îmi împachetam ultimele haine în valiza veche de piele. Ploua cu găleata afară, iar în bucătărie mirosea a ceai de tei și a teamă. M-am oprit pentru o clipă, cu mâna pe clanța ușii, și am privit-o: ochii ei căprui, obosiți de nopți nedormite și griji pentru mine, fiica ei unică.

— Mamă, Vlad mă iubește. Nu mai sunt un copil. Trebuie să am curaj să-mi trăiesc viața, i-am răspuns, încercând să-mi ascund îndoiala care îmi dădea târcoale. Dar adevărul e că nici eu nu eram sigură. Vlad era tot ce-mi dorisem: carismatic, atent, cu un zâmbet care mă făcea să uit de toate necazurile. Ne-am cunoscut la mare, la Vama Veche, într-o noapte cu foc de tabără și chitări. Totul a fost ca-n filme: dansuri pe nisip, promisiuni șoptite la răsărit și jurăminte de iubire veșnică.

După doar șase luni, Vlad m-a cerut de soție. Am spus „da” fără să clipesc. Am vândut apartamentul moștenit de la bunica și am investit totul în noul nostru început: un apartament cochet într-un cartier liniștit din București. Mama a plâns când a semnat actele de vânzare împreună cu mine.

— Irina, nu vreau să-ți văd inima frântă. Nu tot ce strălucește e aur, mi-a spus ea atunci.

Primul an a fost ca o poveste: cine romantice, excursii spontane la munte, seri lungi în care râdeam până ne dureau obrajii. Dar încet-încet, realitatea a început să-și arate colții. Vlad lucra din ce în ce mai mult, iar eu mă simțeam tot mai singură. Îmi găsisem un job la o agenție de publicitate, dar serile le petreceam singură, uitându-mă la pereții goi ai apartamentului nostru.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani — el voia să investească economiile mele într-o afacere riscantă cu un prieten dubios — am izbucnit:

— Nu pot să cred că vrei să riști tot ce am muncit! Apartamentul ăsta e tot ce mi-a rămas din copilărie!

Vlad a ridicat din umeri:

— Irina, trebuie să avem încredere unul în altul. Dacă nu riscăm acum, când?

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Încrederea pe care o aveam în el s-a fisurat. Am început să mă întreb dacă nu cumva mama avusese dreptate.

Zilele au devenit tot mai reci între noi. Vlad venea târziu acasă, uneori mirosind a alcool sau parfum străin. Eu mă refugiam în muncă și în discuțiile lungi cu mama la telefon.

— Irina, nu vreau să-ți spun „Ți-am zis eu”, dar te rog ai grijă de tine. Nu lăsa pe nimeni să te facă să te pierzi pe tine însăți.

Într-o noapte, Vlad a venit acasă nervos. Afacerea lui eșuase și pierduse toți banii mei. Am plâns ore întregi, simțindu-mă trădată și goală pe dinăuntru.

— Îmi pare rău, Irina… N-am vrut… Dar trebuie să fii lângă mine acum mai mult ca niciodată.

Nu am mai putut răspunde nimic. M-am simțit ca o străină în propria viață. Prietenii mei dispăruseră unul câte unul; mama era singura care îmi mai rămăsese.

Au urmat luni de tăcere și reproșuri nespuse. Vlad s-a închis în el; eu m-am transformat într-o umbră a femeii care fusesem cândva. Într-o dimineață, privind pe geam la copacii desfrunziți din fața blocului, am știut că trebuie să aleg: să rămân prizonieră într-o relație toxică sau să găsesc curajul să plec.

Am sunat-o pe mama:

— Mamă… cred că am greșit. Nu mai pot.

A venit imediat la mine, m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Niciodată nu e prea târziu să te regăsești.

Am început procedurile de divorț. Vlad a încercat să mă convingă să rămân, dar nu mai aveam putere. Am pierdut apartamentul nostru și economiile mele — tot ce mi-a rămas a fost sprijinul mamei și lecția amară că uneori dragostea nu e suficientă.

Acum locuiesc din nou cu mama într-un apartament micuț din Drumul Taberei. Încerc să mă reconstruiesc zi după zi. Privesc adesea pozele din Vama Veche și mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru dragoste? Și când știm că e timpul să ne alegem pe noi înșine?