Ziua în care am spus „Nu” mătușii Lenuța

— Ioana, să nu uiți: mătușa Lenuța vrea geanta aia scumpă de la mall. Să nu ne faci de râs!
Vocea soțului meu, Mihai, răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu neliniștea mea. Era a treia oară săptămâna asta când aducea vorba despre cadoul pentru mătușa lui. O geantă de piele, aproape cât salariul meu pe o lună.
— Mihai, tu chiar nu vezi că nu ne permitem? Am facturi restante, Andreea are nevoie de pantofi noi pentru școală, iar tu… tu vrei să-i cumpărăm Lenuței o geantă de firmă?
Mihai a oftat și a dat din umeri, evitându-mi privirea.
— Știi cum e ea… Dacă nu primește ce vrea, face scandal. Tata iar o să țipe la mine că nu-mi respect familia.
M-am așezat pe scaun, cu capul în mâini. Mătușa Lenuța era sora tatălui lui Mihai, văduvă de ani buni, fără copii, dar cu o nevoie bolnavă de atenție și control. De fiecare dată când venea la noi, critica tot: mâncarea, mobila, hainele mele. „Pe vremea mea, femeile știau să gătească! Pe vremea mea, casa strălucea!”
Dar nimic nu se compara cu pretențiile ei de ziua ei. Anul trecut a vrut un televizor nou. Acum, geanta. Și toți se supuneau, ca niște copii speriați.
În seara aceea, după ce Mihai a plecat la serviciu, am rămas singură cu gândurile mele. Am deschis dulapul Andreei și am privit pantofii rupți din care îi ieșeau degetele. Mi-au dat lacrimile. Cum să-i explic fetei mele că nu are pantofi noi pentru că trebuie să-i cumpărăm mătușii o geantă?
A doua zi, la serviciu, colega mea Alina m-a văzut abătută.
— Ce ai pățit, Ioana? Pari la capătul puterilor.
I-am povestit totul, iar ea a clătinat din cap.
— Nu e normal ce se întâmplă la voi acasă. Trebuie să-i spui lui Mihai că nu mai poți continua așa.
Dar cum să-i spun? De fiecare dată când încercam să impun o limită, Mihai se închidea în el sau mă acuza că nu-mi respect familia lui.
Ziua mătușii a venit prea repede. În dimineața aceea, Mihai m-a întrebat:
— Ai luat geanta?
— Nu, Mihai. Nu am luat-o și nici nu o voi lua. Nu mai pot să trăiesc așa!
A urmat o ceartă cumplită. Mihai a țipat la mine că îl fac de râs în fața familiei, că sunt egoistă și rea. Andreea s-a ascuns în cameră și am auzit-o plângând încet.
La prânz am ajuns la casa mătușii Lenuța cu un buchet modest de flori și o prăjitură făcută de mine. În sufragerie erau deja adunați toți: socrii mei, cumnata Irina cu soțul ei și verii lui Mihai. Pe masă trona un tort imens și pahare de cristal.
Lenuța s-a uitat la mine cu ochii ei mici și reci:
— Unde e geanta?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toți au tăcut brusc și s-au uitat la mine.
— Mătușă Lenuța, îmi pare rău, dar anul acesta nu ne-am permis un cadou scump. Am adus flori și prăjitură făcută cu dragoste. Sper să le primiți cu bucurie.
A izbucnit un râs scurt și disprețuitor:
— Dragoste? Cu dragoste nu-mi țin eu lucrurile în ordine! Ce rușine! Pe vremea mea…
Socrii mei au început să murmure nemulțumiți. Mihai s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră trântind ușa. Irina mi-a aruncat o privire plină de reproș:
— Nu puteai să faci un efort pentru familie?
Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Am luat-o pe Andreea de mână și am ieșit în curte. Fetița mea m-a privit cu ochi mari:
— Mami, am făcut ceva rău? De ce țipă toată lumea?
Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe:
— Nu tu ai greșit, puiule. Uneori oamenii mari uită ce e important cu adevărat. Dar eu promit că voi avea grijă de tine înaintea oricui altcuiva.
În acea după-amiază am stat pe bancă în parc cu Andreea și am privit copiii jucându-se. M-am gândit la toți anii în care am pus nevoile altora înaintea familiei mele doar ca să evit scandalurile și reproșurile. La cât de mult m-am pierdut pe mine încercând să fiu „fata bună” a familiei lui Mihai.
Seara târziu, Mihai s-a întors acasă abătut.
— Ioana… poate ai avut dreptate. Poate că ne-am lăsat prea mult conduși de mofturile Lenuței.
Nu i-am răspuns imediat. Am simțit doar o liniște ciudată — ca după o furtună care a spulberat totul.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim vieți dictate de frica de a supăra pe cineva? Cât timp mai putem sacrifica liniștea noastră doar pentru a menține aparențele?