Nu mai pot: Unde să-l duc pe tata?

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Sorina, sora mea cea mare, a oftat la capătul firului, dar vocea ei a rămas rece:

— Știam că o să ajungi aici. Ți-am spus că nu e ușor. Dar nici eu nu pot veni, am copiii mici, serviciu… Ce vrei să fac?

M-am prăbușit pe canapea, cu privirea pierdută spre ușa dormitorului unde tata tușea încet. Era trecut de 80 de ani, iar boala Parkinson îi transformase trupul într-o colivie. Eu eram cel care îi schimba pampersul, îi dădea pastilele, îl hrănea cu lingurița. Cândva fusese un bărbat puternic, director la fabrica de mobilă din oraș. Acum abia dacă mă recunoștea uneori.

Mă numesc Radu și sunt cel mai mic dintre trei frați. Tata ne-a avut târziu, după ce a rămas văduv la 45 de ani și s-a recăsătorit cu mama mea. Am crescut cu povești despre cât de mult a muncit pentru noi, despre sacrificii și lipsuri. Dar niciodată nu ne-a pregătit pentru momentul ăsta: când el avea să devină copilul nostru.

De câteva luni, viața mea s-a redus la două lumi: serviciul și casa cu tata. Nu mai am timp de nimic. Prietena mea, Ioana, m-a părăsit după ce i-am spus că nu pot pleca nici măcar un weekend la munte. „Nu vreau să trăiesc ca o asistentă socială”, mi-a zis înainte să plece. Nici nu am avut puterea să o contrazic.

Seara aceea cu Sorina a fost doar începutul. A doua zi, fratele meu mijlociu, Vlad, a venit în vizită. A stat zece minute, a dat din cap compătimitor și a plecat grăbit la București, unde are o firmă de construcții. „Nu pot să-l iau la mine, Radu. N-am spațiu și nici răbdare”, mi-a spus pe fugă.

Am început să mă gândesc tot mai des la aziluri. Dar numai gândul mă făcea să mă simt ca un criminal. În satul nostru din Bacău, lumea vorbește: „L-a dat la azil! Nu-i e rușine?” Parcă le auzeam deja pe vecinele de peste drum bârfind la poartă.

Într-o noapte, tata s-a ridicat din pat și a căzut în baie. L-am găsit plângând ca un copil, cu sânge pe frunte. Am sunat la 112 tremurând tot. La spital, doctorița m-a privit blând:

— Nu sunteți singurul în situația asta. Dar trebuie să vă gândiți și la dumneavoastră. E nevoie de îngrijire permanentă.

Am plecat acasă cu tata bandajat și cu sufletul făcut praf. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat ore întregi la tavan, întrebându-mă dacă sunt un fiu nerecunoscător sau doar un om obosit.

A doua zi am convocat „consiliul de familie” pe WhatsApp. Sorina a scris scurt: „Eu nu pot veni decât o dată pe lună.” Vlad a zis: „Plătesc eu jumătate din costuri dacă îl duci undeva.”

Am început să caut cămine de bătrâni. Am vizitat trei: unul privat în oraș — scump și rece ca un spital; unul de stat — miros de urină și pereți cojiți; unul la marginea satului — personal amabil, dar camere mici și triste.

Într-o duminică l-am dus pe tata să vadă locul din sat. S-a uitat la mine cu ochii lui tulburi:

— Radu… aici mă lași?

Mi s-a rupt sufletul. Am încercat să-i explic că nu mai pot singur, că e spre binele lui. A tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Să nu mă uiți aici…

Am plâns amândoi în mașină ca doi copii pierduți.

După încă două săptămâni de chinuri — nopți nedormite, crize de nervi, certuri cu frații — am luat decizia. L-am internat pe tata la căminul din sat. În ziua mutării, Sorina a venit pentru prima dată după luni întregi. S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Îmi pare rău că te-am lăsat singur…

Vlad a trimis bani și un mesaj sec: „Sper să fie bine.”

Casa e acum goală și liniștea mă apasă ca o piatră pe piept. Merg la tata zilnic, dar privirea lui e tot mai stinsă. Uneori mă întreabă când îl duc acasă.

Mă simt vinovat în fiecare clipă — pentru că n-am putut mai mult, pentru că l-am dus acolo, pentru că frații mei au fugit de responsabilitate.

Mă întreb adesea: oare am făcut ce trebuia? Sau am ales calea cea mai ușoară? Câți dintre noi trăim povestea asta fără să avem curajul să vorbim despre ea?

Poate nu sunt singurul care se întreabă: până unde merge datoria față de părinți? Și cine are grijă de noi când nu mai putem?