Casa pe care am construit-o – și fiica mea care m-a dat afară

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! Te rog, pleacă!
Vocea Irinei răsună din spatele ușii masive din stejar, aceeași ușă pe care am montat-o cu mâinile mele, cu ani în urmă, când încă mai credeam că dragostea și sacrificiul sunt suficiente ca să țină o familie unită. Stau pe prag, cu valiza veche la picioare, și simt cum fiecare cuvânt al ei îmi sfâșie sufletul. Mă uit la mâinile mele crăpate, la unghiile negre de muncă, și nu pot să nu mă întreb: unde am greșit?

Mă numesc Maria și am 62 de ani. Toată viața mea a fost Irina. Am rămas văduvă de tânără, când ea avea doar șapte ani. De atunci, am muncit pe brânci: la CAP, la croitorie, la curățenie prin casele altora. Am strâns fiecare leuț ca să-i pot oferi ceva mai bun decât am avut eu vreodată. Casa asta, cu pereți groși și acoperiș roșu, e tot ce am avut mai de preț. Am ridicat-o cărămidă cu cărămidă, visând la ziua când Irina va avea familia ei aici, iar eu voi auzi râsete de copii alergând prin curte.

Dar viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm. Irina a crescut frumoasă și deșteaptă. A intrat la facultate la București și acolo l-a cunoscut pe Vlad. Nu mi-a plăcut niciodată de el – prea sigur pe el, prea grăbit să-i promită marea cu sarea. Dar Irina era îndrăgostită până peste cap. S-au căsătorit repede și s-au mutat înapoi în sat, în casa pe care i-am dăruit-o cu acte în regulă, „ca să fie a ei”, cum mi-a spus notarul.

La început, totul părea bine. Dar Vlad a început să-și arate adevărata față: vorbe grele, chefuri cu prietenii, bani cheltuiți pe nimicuri. Irina plângea des, dar nu voia să audă de divorț. „Mamă, trebuie să-l înțelegi”, îmi spunea mereu. Eu încercam să-i fiu sprijin, dar simțeam că mă respinge tot mai mult. Îi aduceam mâncare gătită, îi ajutam cu copiii – doi nepoți minunați –, dar mereu părea că deranjez.

Într-o seară de toamnă, după o ceartă aprinsă între ei, Vlad a plecat de acasă. Irina a rămas singură cu copiii și cu mine. Am încercat să o ajut cât am putut: duceam copiii la grădiniță, făceam curat, găteam. Dar Irina devenea tot mai irascibilă. „Mamă, nu mai pot! Simt că mă sufoci!”, mi-a strigat într-o zi.

Am încercat să-i explic: „Irina, tot ce fac e pentru tine! Nu vreau decât să-ți fie bine!”

Dar ea a izbucnit: „Nu vezi că nu mai sunt copil? Că am nevoie de spațiul meu? Că nu poți controla totul?”

Am rămas mută. Pentru prima dată în viață, nu am știut ce să spun. M-am retras în camera mea și am plâns până dimineața.

A doua zi, am găsit-o împachetând lucrurile mele. „Mamă, te rog… Gândește-te la tine! Du-te la mătușa Ioana o vreme. Eu… eu nu mai pot așa.”

M-am simțit ca o povară. Eu, care am ridicat casa asta pentru ea! Eu, care am renunțat la orice vis pentru ca ea să aibă totul! Acum eram dată afară din propria mea viață.

Am plecat la mătușa Ioana, într-un sat vecin. O femeie bătrână și singură ca mine nu e primită cu brațele deschise nicăieri. M-am simțit inutilă, abandonată. Zilele treceau greu; mă uitam la telefon sperând să primesc un mesaj de la Irina – dar liniștea era apăsătoare.

Într-o zi m-am întors în satul meu doar ca să văd casa de la distanță. Copiii se jucau în curte; Irina îi privea de la fereastră. M-am ascuns după gardul vecinului și am plâns din nou.

După câteva luni, Vlad s-a întors. Nu știu ce au discutat – poate au încercat să repare ceva din ce se stricase între ei. Dar eu nu am mai fost chemată acasă.

Odată am prins curaj și i-am scris Irinei: „Mi-e dor de tine și de copii. Pot să vin să-i văd?” Mi-a răspuns sec: „Mai bine nu acum.”

M-am întrebat iar și iar: unde am greșit? Am iubit-o prea mult? Am sufocat-o cu grija mea? Sau poate sacrificiul meu a devenit o povară pentru ea?

Într-o seară rece de iarnă, stând singură lângă soba mătușii Ioana, mi-am dat seama că nu există răspunsuri simple. Poate că dragostea noastră de părinți e uneori prea grea pentru copiii noștri. Poate că dorința noastră de a-i proteja îi face să simtă că nu pot respira.

Dar cum să nu-ți dorești tot ce e mai bun pentru copilul tău? Cum să accepți că nu mai e nevoie de tine?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin asta sau cunoașteți pe cineva care a simțit aceeași durere. Voi ce ați face dacă propriul copil v-ar cere să plecați din casa pe care ați construit-o pentru el?

Oare dragostea părintească are limite? Sau trebuie doar să învățăm să iubim altfel?