Ultima noapte cu artificii: Curajul bunicului Gheorghe

— Nu pune mâna acolo, Vlad! strigă mama, dar era deja prea târziu. Focul izbucnise dintr-o scânteie rătăcită de la artificiile pe care le aprinsese vecinul nostru, domnul Dobre, cu două case mai jos. Era noaptea de Revelion, iar eu aveam doar doisprezece ani. Țin minte cum mirosul de fum și țipetele mamei s-au amestecat cu pocnetele artificiilor, transformând sărbătoarea într-un coșmar.

Bunicul Gheorghe, cu fața brăzdată de riduri și ochii lui albaștri, mereu calmi, a sărit peste gard fără să stea pe gânduri. — Stați aici! a urlat el către mine și sora mea, Irina, care plângea în brațele mamei. Tata era plecat la muncă în Germania, iar mama părea paralizată de frică. Focul se întindea deja spre magazia unde bunicul își ținea uneltele și butelia de gaz.

— Gheorghe, nu intra! îl implora mama, dar el nu a ascultat. L-am văzut dispărând printre flăcări, cu o găleată cu apă în mână. Vecinii strigau unii la alții, încercând să aducă furtunuri, dar presiunea apei era slabă. În câteva minute, totul părea pierdut. Îmi amintesc cum inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să leșin.

Apoi s-a auzit o bubuitură. Butelia explodase. Am țipat cu toții. Mama a căzut în genunchi, iar Irina s-a agățat de mine cu un plâns sfâșietor. Din fumul gros a ieșit bunicul, cu hainele arse pe alocuri și fața plină de funingine. Ținea în brațe o pisică speriată — pe Miți, pe care Irina o iubea ca pe un copil.

Ambulanța a venit târziu. Bunicul avea arsuri pe mâini și pe față. L-au dus la spital, iar noi am rămas în curte, privind cum pompierii sting ultimele flăcări. Mama plângea fără oprire, iar eu nu știam dacă să fiu mândru sau furios pe bunicul meu.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de rude și vecini. Unii îl lăudau pe bunicul: — Ce om curajos! Alții șușoteau că a fost o nebunie să riște viața pentru o magazie și o pisică. Mama nu vorbea cu nimeni; doar stătea la fereastră și se uita spre spital.

Când l-au adus acasă după două săptămâni, bunicul era schimbat. Nu mai râdea ca înainte, nu mai povestea bancuri la masă. Mâinile îi tremurau când încerca să țină o cană cu ceai. Tata a venit din Germania abia după o lună și primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l certe:

— Tată, ce-ai avut în cap? Dacă pățeai ceva? Ce făceam noi fără tine?

Bunicul l-a privit lung și i-a răspuns încet:
— N-am avut timp să mă gândesc. Erați toți acolo…

Tata a oftat și a ieșit afară, trântind ușa. În seara aceea am auzit-o pe mama plângând în bucătărie:
— Nu mai ești omul de altădată… De ce ai făcut asta?

Bunicul nu i-a răspuns niciodată direct. S-a retras tot mai mult în sine. Irina mergea la el zilnic cu Miți în brațe și îi citea povești. Eu îl priveam de la distanță, încercând să înțeleg dacă sacrificiul lui a fost un act de iubire sau o dovadă de inconștiență.

Într-o zi, când eram doar noi doi în curte, l-am întrebat:
— Bunicule, ți-a fost frică?

A zâmbit trist:
— Frica nu dispare niciodată, Vlad. Dar uneori trebuie să faci ce simți că e corect.

Anii au trecut, dar acea noapte ne-a schimbat pe toți. Tata s-a întors definitiv acasă, dar relația cu bunicul a rămas rece mult timp. Mama s-a îmbolnăvit de inimă și a devenit mai tăcută. Eu am crescut cu imaginea bunicului erou — dar și cu întrebarea dacă dragostea pentru familie merită orice risc.

Acum, când mă uit la mâinile mele — atât de asemănătoare cu ale lui — mă întreb: dacă aș fi fost eu în locul lui, aș fi avut același curaj? Sau aș fi ales să stau pe margine și să privesc cum ard ultimele artificii ale unei copilării pierdute?

Voi ce ați fi făcut? Unde se termină curajul și începe nebunia când vine vorba de cei dragi?