Legături sfâșiate: Logodna Gabrielei care a destrămat familia noastră

— Nu pot să cred că faci asta, Gabriela! am strigat, vocea mea tremurând între furie și neputință. Era seara aniversării ei de optsprezece ani, iar masa din sufragerie era încărcată cu sarmale, prăjituri și pahare de vin roșu. Mama tocmai adusese tortul, când Gabriela s-a ridicat în picioare, cu ochii strălucind ciudat, și a anunțat: „M-am logodit cu Radu.”

Tăcerea s-a lăsat ca o pătură grea peste toți. Radu era profesorul ei de matematică, un bărbat de aproape patruzeci de ani, divorțat, cu un copil de vârsta noastră. Tata a scăpat furculița pe masă, iar mama a început să plângă în hohote. Eu am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare.

— Gabriela, te rog, spune-mi că glumești! a șoptit mama printre suspine.

— Nu glumesc. Îl iubesc. Și el mă iubește. Nu contează ce credeți voi! a răspuns Gabriela, cu o încăpățânare pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

Tata s-a ridicat brusc și a trântit ușa. L-am auzit cum lovește cu pumnul în perete pe hol. Eu am rămas nemișcată, cu privirea fixată pe sora mea. Cum putea să facă asta? Cum putea să ne ruineze familia pentru un bărbat care i-ar fi putut fi tată?

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Mama nu mai vorbea decât în șoapte, tata venea târziu acasă și se închidea în birou cu sticla de țuică. Eu încercam să o conving pe Gabriela să renunțe la Radu, dar ea era de neclintit.

— Nu înțelegi! Pentru prima dată mă simt văzută, iubită! Tu știi cum e să fii mereu copilul „cuminte”, cel care nu iese din cuvântul părinților? Eu nu mai pot trăi așa! mi-a spus într-o seară, cu ochii plini de lacrimi.

Am vrut să o îmbrățișez, dar m-am oprit. Simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Într-o duminică, tata a adunat familia la masă. Era palid, cu cearcăne adânci.

— Gabriela, dacă ieși pe ușa asta cu el, să nu te mai întorci niciodată! a spus răspicat.

Mama a izbucnit din nou în plâns. Eu am simțit un nod în gât. Gabriela s-a ridicat încet și a privit spre noi.

— Atunci… la revedere.

A plecat fără să privească înapoi. Ușa s-a închis încet, dar ecoul ei a rămas mult timp în casa noastră.

Au urmat luni de tăcere. Mama s-a îmbolnăvit de inimă, tata s-a afundat în muncă și alcool. Eu am rămas singură cu întrebările mele: unde greșisem? De ce nu am putut să o opresc? Ce fel de familie eram dacă nu puteam accepta alegerile celuilalt?

Într-o zi, am primit un mesaj de la Gabriela: „Mi-e dor de tine. Nu sunt fericită cum credeam.” Am alergat să o văd. Locuia într-o garsonieră mică, cu pereții goi și miros de cafea arsă. Radu era plecat la serviciu.

— Nu e ce am visat… E greu. El are problemele lui, eu mă simt tot mai singură. Dar nu pot să mă întorc acasă după tot ce s-a spus…

Am ținut-o în brațe mult timp. Am plâns amândouă pentru tot ce pierdusem.

În acea seară am realizat că iubirea nu e mereu salvatoare și că uneori familia doare mai tare decât orice despărțire. Dar tot atunci am înțeles că nimeni nu e vinovat singur pentru rănile unei familii — fiecare dintre noi poartă o parte din povară.

Acum, după un an, încercăm să ne apropiem din nou. Tata încă nu vorbește despre Gabriela, mama îi trimite pachete pe ascuns, iar eu mă întreb dacă vreodată vom mai fi o familie ca înainte.

Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările despre iubire și loialitate. Poate că uneori trebuie să alegi între a salva pe cineva drag și a te salva pe tine însuți.

Oare cât de departe trebuie să mergem pentru cei pe care îi iubim? Și când devine dragostea o povară prea grea pentru suflet?