Rădăcini și Rezistență: O vară în grădina mea

— Samuel, nu așa se prășește ceapa! Ai să-i rupi rădăcinile dacă tragi așa de tare!
Vocea mea răsună aspru peste straturile de pământ reavăn, iar nepotul meu ridică privirea spre mine, cu ochii lui albaștri, încăpățânați și obosiți. Își șterge fruntea cu dosul palmei, murdărindu-și și mai tare tricoul cu logo-ul unei trupe pe care nici nu o cunosc.
— Bunico, nu contează, oricum nu-mi place ceapa!
Îmi simt inima strânsă ca o sfoară udă. De când a murit Ion, soțul meu, grădina a devenit tot universul meu. Aici, printre roșii, crini și busuioc, am plâns, am vorbit cu Dumnezeu și am încercat să-mi găsesc rostul. Când i-am propus fiicei mele să-l lase pe Samuel la mine vara asta, am crezut că-l voi învăța să iubească pământul, să simtă rădăcinile noastre. Dar băiatul ăsta de șaisprezece ani pare venit din altă lume.

— Samuel, hai să facem o pauză. Vrei limonadă?
— Nu vreau nimic. Pot să mă duc în cameră?
Îi văd umerii lăsați și telefonul pe care îl strânge în palmă ca pe o ancoră. Mă doare să-l văd atât de departe, chiar dacă stăm la doi pași unul de altul. Mă întorc spre grădină și încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Nu vreau să mă vadă slabă.

Seara, la masă, încerc din nou:
— Știi, când eram de vârsta ta, mergeam cu bunicul tău la câmp. Ne întorceam cu mâinile crăpate și cu sufletul plin.
Samuel oftează și-și rotește ochii:
— Bunico, nu mai suntem pe vremea aia. Eu nu vreau să trăiesc la țară. Nu vreau să fiu ca voi.

Mă lovește direct în piept. Îmi amintesc cum mama mea îmi spunea același lucru despre oraș: „Nu te duce la București, Maria! Acolo oamenii uită cine sunt.” Dar eu am plecat totuși, m-am întors doar când Ion s-a îmbolnăvit. Poate că fiecare generație trebuie să-și caute drumul.

Într-o noapte îl aud plângând în camera lui. Mă apropii încet și bat ușor la ușă.
— Samuel? Ești bine?
Nu răspunde. Intru și-l găsesc ghemuit pe pat, cu fața în pernă.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic! Lasă-mă!
Dar nu pot să-l las așa. Mă așez lângă el și îi mângâi părul, așa cum făceam cu fiica mea când era mică.
— Samuel, știu că-ți e greu aici. Și mie mi-a fost greu când am pierdut pe cineva drag.
Se ridică brusc:
— Nu înțelegi nimic! Tata nici măcar nu m-a sunat de ziua mea! Și mama e tot timpul ocupată! Tu mă ții aici ca să nu fi singură!
Rămân fără cuvinte. Are dreptate? L-am adus aici pentru el sau pentru mine?

A doua zi nu mai vorbim aproape deloc. Îl las să stea cât vrea pe telefon. Eu mă afund în grădină, smulg buruieni cu furie, ca și cum aș putea scoate din mine toată durerea asta care mă apasă.

După prânz îl văd ieșind încet pe terasă. Se uită la mine cu o privire schimbată.
— Bunico… pot să te ajut la ceva?
Îmi tresare inima de bucurie, dar încerc să nu arăt cât de mult contează pentru mine.
— Dacă vrei… putem planta niște roșii împreună.
Lucrăm cot la cot fără să vorbim mult. La un moment dat îl aud:
— De ce ai rămas aici după ce a murit bunicul?
Mă opresc din săpat.
— Pentru că aici simt că nu sunt singură. Fiecare floare îmi amintește de el. Și pentru că speram că poate cineva va vrea să cunoască locul ăsta așa cum l-am cunoscut eu.
Samuel oftează.
— Poate că ar trebui să pleci și tu… Să vezi lumea.
Zâmbesc trist.
— Poate lumea mea e aici, Samuel. Dar tu… tu trebuie să-ți găsești drumul tău.

În zilele următoare ne apropiem încet. Îi arăt cum se pun murături, cum se culeg cireșele din pomul bătrân din fundul grădinii. Într-o seară vine la mine cu un caiet:
— Bunico… poți să-mi povestești despre copilăria ta? Vreau să scriu ceva pentru școală.
Încep să-i spun despre foamete, despre cum mergeam desculță la școală iarna, despre prima dată când am văzut marea împreună cu Ion. Îl văd cum notează atent și mă simt din nou utilă.

Cu o zi înainte de plecare mă ia de mână:
— Mulțumesc că m-ai primit aici… Chiar dacă la început n-am vrut.
Îl strâng tare în brațe și simt că poate am reușit să-i las o rădăcină mică undeva în suflet.

Acum stau singură pe bancă, printre tufele de lavandă, și mă întreb: Oare cât din noi rămâne cu adevărat în copiii noștri? Putem vreodată să ne înțelegem cu adevărat între generații sau suntem doar niște grădinari care plantează semințe fără să știe dacă vor încolți?