Între Patru Pereți: Povara Amintirilor

— Mamă, nu mai are rost să te încăpățânezi! Apartamentul ăsta te ține pe loc, nu vezi? Irina ridică vocea, iar eu simt cum mi se strânge inima. Stăm amândouă în sufrageria asta mică, cu mobila veche de când lumea, și fiecare cuvânt al ei răsună ca un ecou printre pereți. Privesc spre fereastră, unde perdeaua galbenă flutură ușor, ca o mângâiere din altă viață.

Nu pot să plec. Nu pot. Aici am trăit cu Victor, aici am râs, aici l-am ținut de mână când a murit. Fiecare colț e plin de el, de noi. Cum să las totul în urmă?

— Irina, nu înțelegi… aici e viața mea. Aici te-am crescut, aici ai făcut primii pași, aici…

— Știu, mamă! Dar nu mai e nimic pentru tine aici. Ești singură! Nu vrei să fii aproape de mine? De nepoata ta? Nu vrei să ai grijă de tine?

Vocea ei tremură. O văd cum se uită la mine cu ochii aceia mari, albaștri, ai lui Victor. Mă doare să o văd așa. Dar nu pot. Nu pot să mă rup de trecut.

Mă ridic încet și mă duc spre bibliotecă. Scot o carte veche, cu cotorul ros. Pe prima pagină e scrisul lui Victor: „Pentru Maria, lumina mea.” Mâinile îmi tremură. Îmi amintesc cum stăteam amândoi pe canapea, el citea cu voce tare și eu râdeam la fiecare glumă proastă a lui.

— Mamă, nu poți trăi doar din amintiri! Trebuie să mergi mai departe!

— Dar dacă nu vreau? Dacă nu pot?

Irina oftează și se lasă pe spate. O văd cum își frământă mâinile. Știu că îi e greu. Știu că mă iubește. Dar nu poate înțelege ce înseamnă să pierzi totul și să rămâi doar cu umbrele.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme. Fac cafeaua așa cum îi plăcea lui Victor: tare și fără zahăr. Pun două cești pe masă, deși una rămâne mereu neatinsă. Mă uit la poza noastră de la mare, din ’87. El zâmbește larg, eu țin pălăria aia ridicolă pe cap. Uneori vorbesc cu el. Îi spun ce mai face Irina, ce noutăți mai sunt prin bloc. Știu că sună nebunesc, dar altfel nu pot.

Blocul s-a schimbat mult. Vecinii vechi au plecat sau au murit. Doamna Stanciu de la trei abia mai iese din casă. Domnul Ilie s-a mutat la băiatul lui în Germania. Pe scară e liniște apăsătoare. Doar copiii care se joacă pe alee mai aduc puțină viață.

Irina vine tot mai des în ultimul timp. Îmi aduce fructe, medicamente, mă ceartă că nu mănânc destul. Îmi povestește despre Cluj, despre cât de frumos e parcul central, despre cât de mult îi place Mariei la grădiniță.

— Mamă, gândește-te: ai avea camera ta, ai avea grijă de Maria cât eu sunt la serviciu… Nu ți-ar plăcea?

— Și dacă nu mă obișnuiesc? Dacă nu mă regăsesc acolo?

— O să fim împreună! Asta contează!

Dar eu știu că nu e atât de simplu. Noaptea mă trezesc speriată. Mă gândesc cum ar fi să împachetez totul: cărțile lui Victor, farfuriile cu margini aurii primite la nuntă, covorul persan pe care l-am cumpărat din primul nostru salariu comun… Cum să le pun în cutii? Cum să le dau altora?

Într-o zi, Irina vine cu un agent imobiliar. Un bărbat tânăr, cu zâmbet fals.

— Doamnă Maria, apartamentul are potențial! Dacă îl renovați puțin, luați un preț bun!

Îl privesc ca prin ceață. Pentru el sunt doar niște metri pătrați într-un cartier vechi. Pentru mine e viața mea întreagă.

După ce pleacă, Irina încearcă din nou:

— Mamă, te rog! Nu vreau să te forțez… dar mi-e teamă pentru tine aici singură.

— Și mie mi-e teamă… dar mi-e teamă să plec.

O văd cum îi dau lacrimile. Se apropie și mă ia în brațe. Plângem amândouă în tăcere.

În seara aceea stau pe balcon și privesc luminile orașului. Îmi amintesc serile când Victor venea acasă obosit și ne uitam împreună la tramvaiele care treceau pe bulevard.

A doua zi primesc o scrisoare de la primărie: vor să reabiliteze blocul, poate chiar să-l demoleze peste câțiva ani. Simt cum lumea mea se clatină.

Irina mă sună:

— Mamă… trebuie să decizi ce faci cu viața ta.

Merg la cimitir la Victor. Îi spun totul: despre frica mea, despre dorul de el, despre neputința mea de a merge mai departe.

— Ce-ai face tu? Cum ai putea tu să lași totul?

Nu primesc niciun răspuns, doar liniștea aceea apăsătoare dintre cruci.

În zilele următoare mă uit la fiecare obiect din casă ca și cum l-aș vedea pentru ultima dată: masa zgâriată din bucătărie, fotoliul rupt unde adormea Victor cu ziarul pe piept, jucăriile Irinei păstrate într-o cutie sub pat…

Într-o noapte visez că plec din apartament și când mă întorc nu mai găsesc nimic: nici mobila, nici pozele, nici amintirile. Mă trezesc plângând.

Irina vine din nou:

— Mamă… hai cu mine acasă.

O privesc lung. Vreau să spun „nu”, dar nu mai pot. Poate că a venit timpul să las trecutul să se odihnească.

Începem împreună să sortăm lucrurile. Fiecare carte pusă într-o cutie e ca o rană deschisă. Dar Irina mă ține de mână și simt că nu sunt chiar singură.

Poate că viața nu se termină când pleci dintr-un loc drag… Poate că începe altfel.

Mă întreb însă: câți dintre noi reușim cu adevărat să ne desprindem de trecut? Sau doar îl purtăm cu noi oriunde am merge?