Toți știau, doar eu nu: O poveste despre trădare în București

— Camelia, nu mai pot să țin asta în mine, trebuie să-ți spun ceva, mi-a șoptit într-o seară Adina, colega mea de la birou, cu ochii umezi și vocea tremurândă.

Eram în bucătăria apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu o cană de ceai fierbinte în mână, când lumea mea s-a prăbușit. Îmi amintesc perfect cum aburii ceaiului se ridicau leneși, iar Adina se uita la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă. Nu știam atunci că în câteva minute viața mea avea să se împartă în două: înainte și după adevăr.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, încercând să-mi ascund neliniștea.

Adina a ezitat, apoi a oftat adânc:

— Camelia, Sorin… soțul tău… are o relație cu Mirela. De mai bine de un an. Și nu sunt singura care știe. Toți din cercul nostru au aflat. Numai tu…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat cana pe masă și am privit-o fix, încercând să găsesc vreo urmă de glumă pe chipul ei. Dar nu era nicio glumă. Era doar milă și teamă.

— Nu te cred, am spus încet, aproape șoptit. Nu are cum…

Dar undeva, în adâncul sufletului meu, știam că Adina nu minte. Toate serile când Sorin întârzia la „serviciu”, toate mesajele scurte și reci, toate privirile ciudate ale Mirelei la petrecerile noastre… Totul începea să capete sens.

Am plecat de la birou devreme a doua zi. Am mers pe jos ore întregi prin cartier, fără să știu unde mă duc. M-am oprit pe o bancă în parc și am început să plâng ca un copil. Mă simțeam trădată nu doar de Sorin, ci de toți cei din jurul meu. Cum de nu mi-am dat seama? Cum au putut să tacă toți?

Seara, când Sorin a venit acasă, l-am privit altfel pentru prima dată după douăzeci de ani. Nu mai era omul pe care îl iubeam, ci un străin. Am încercat să-i citesc pe față orice urmă de vinovăție.

— Sorin, trebuie să vorbim, i-am spus cu vocea stinsă.

A ridicat sprâncenele mirat:

— Ce s-a întâmplat?

— Tu să-mi spui ce s-a întâmplat! am izbucnit. De cât timp mă minți? De cât timp ești cu Mirela?

A rămas mut câteva secunde. Apoi a oftat și a lăsat capul în jos.

— Camelia… n-am vrut să te rănesc…

— N-ai vrut să mă rănești? Dar ce ai făcut atunci? Cum ai putut? Și toți ceilalți… Toți știau! Numai eu eram proasta satului!

Sorin a încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi ca și cum m-ar fi ars.

— Te rog, lasă-mă singură!

A plecat fără să mai spună nimic. În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la telefonul meu plin de mesaje vechi de la Mirela: „Ce mai faci, draga mea?”, „Hai la cafea!”, „Sunt mereu aici pentru tine!”

A doua zi am sunat-o pe Mirela.

— Bună, Camelia! Ce surpriză! a răspuns ea veselă.

— Mirela, știu totul. Nu încerca să negi.

S-a lăsat o liniște grea la celălalt capăt al firului.

— Camelia… îmi pare rău…

— Îți pare rău? Pentru ce? Pentru că mi-ai furat soțul sau pentru că ai mințit atâta timp?

— N-am vrut să se întâmple așa… Totul a fost un accident…

— Un accident care a durat un an? Mirela, tu ai fost ca o soră pentru mine!

Am închis telefonul înainte să mai aud vreo scuză penibilă. În zilele următoare am simțit cum lumea mea se destramă bucată cu bucată. Mama m-a sunat și a încercat să mă liniștească:

— Camelia, viața merge înainte. O femeie trebuie să fie puternică!

Dar eu nu voiam să fiu puternică. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta.

Prietenii au început să mă evite. La birou toată lumea șoptea pe la colțuri. Parcă eram stigmatizată: „Uite-o pe Camelia, cea care n-a știut nimic.”

Într-o seară, fiica mea, Ilinca, a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă… tu și tata vă veți despărți?

Am strâns-o tare în brațe și am plâns împreună. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în durerea mea.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din nou. Am început să merg la psiholog, să citesc cărți despre vindecare și iertare. Am descoperit că nu e vina mea că alții au ales să mă mintă.

Sorin a încercat să se întoarcă de câteva ori:

— Camelia, hai să încercăm din nou! Pentru Ilinca…

Dar eu nu mai puteam. Nu mai eram aceeași femeie naivă care credea că dragostea poate repara orice.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț din același cartier. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Sunt zile când încă mă doare trădarea lor, dar sunt și zile când simt că pot respira din nou.

Mă întreb uneori: oare cât valorează adevărul într-o lume în care toți preferă să tacă? Voi putea vreodată să am din nou încredere în oameni sau rănile astea vor rămâne mereu deschise?