Banii care nu se văd: Povestea unei mame și a unei fiice prinse între datorie și adevăr

— Mama, te rog, nu-i spune lui Vlad! Niciodată!
Vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară luna asta când îmi repeta același lucru. Mă uitam la ecranul telefonului cu mâinile transpirate, în timp ce în jurul meu bucătăria mică mirosea a cafea ieftină și a pâine prăjită.
— Irina, nu pot să nu mă simt vinovată… Nu vreau să-ți stric liniștea în casă, dar nici să te văd cum te ascunzi de bărbatul tău.
— Mama, te rog! Nu înțelegi… Vlad nu trebuie să știe. El crede că tu te descurci singură. Dacă află, o să fie scandal. Știi cum e el…
Am oftat adânc și am privit spre poza de pe perete: eu și Irina, la absolvirea ei de facultate. Zâmbea larg, cu ochii strălucind de speranță. Atunci am crezut că viața noastră va fi mai ușoară. Dar n-a fost așa.

Soțul meu, Gheorghe, ne-a părăsit când Irina avea doar opt luni. N-a mai dat niciun semn de viață. Am rămas singure într-o casă mică dintr-un sat uitat de lume, cu datorii la utilități și vecini care șușoteau pe la colțuri. Am muncit la CAP, am spălat scări la blocuri din orașul vecin, am făcut curățenie prin casele altora. Tot ce aveam era casa moștenită de la mama mea și promisiunea că Irina va avea o viață mai bună.

Anii au trecut greu. Irina a fost mereu silitoare, mereu cu capul în cărți. Îmi amintesc cum venea acasă cu ochii roșii de oboseală după meditații gratuite la matematică. Într-o zi, când avea 16 ani, am găsit-o plângând în camera ei.
— Mamă, nu vreau să mai merg la școală. Toți râd de hainele mele rupte.
Am strâns-o în brațe și i-am promis că va veni o zi când nu va mai trebui să se rușineze pentru nimic.

A intrat la facultate în București cu bursă. Am vândut verigheta mea și câteva bijuterii vechi ca să-i pot plăti drumul și chiria pe primele luni. Apoi s-a angajat part-time la un supermarket și s-a descurcat singură. A terminat cu note mari și s-a angajat la o firmă de contabilitate. Acolo l-a cunoscut pe Vlad.

Vlad e genul de bărbat care vrea să pară mereu stăpân pe situație. Are o familie bună din Ploiești, părinți cu afaceri mici și multe pretenții. Când au aflat că Irina vine „de la țară”, au strâmbat din nas la început. Dar Vlad s-a îndrăgostit de ea și a convins-o să se mute împreună.

La nuntă am simțit pentru prima dată că nu aparțin acolo. Rochia mea era simplă, cumpărată second-hand din oraș. Mama lui Vlad m-a privit de sus până jos și mi-a spus:
— Sper că fata dumneavoastră știe să gătească și să țină casa curată.
Am zâmbit amar și am tăcut.

După nuntă, Irina a început să-mi trimită bani lunar. La început câteva sute de lei, apoi mai mult. Îmi spunea mereu:
— Mamă, nu vreau să-ți lipsească nimic! Ai grijă de tine!
Dar după ce Vlad a început să pună întrebări despre banii ei, Irina a devenit tot mai stresată.

— Vlad vrea să știe pe ce cheltui banii mei… Nu-i spune că-ți trimit! Dacă află, o să creadă că profităm de el.

M-am simțit ca o povară. În fiecare lună când primeam banii, mă uitam la card cu rușine și recunoștință amestecate. Vecinii mă întrebau:
— Maria, cum te descurci singură? Nu-ți ajută fata?
Eu mințeam:
— Nu, Irina are familia ei acum…

Într-o zi, Vlad a venit pe neașteptate la mine acasă.
— Bună ziua, doamnă Maria! Am trecut să văd dacă aveți nevoie de ceva.
M-am panicat. Tocmai primisem banii de la Irina și îi ascunsesem într-o cutie veche de pantofi.
— Nu, Vlad, mulțumesc… Mă descurc.
El s-a uitat lung la mine.
— Știți… Irina e cam stresată în ultima vreme. Nu cumva are probleme?
Am dat din cap că nu.

După ce a plecat, am sunat-o pe Irina plângând:
— Nu mai pot! Nu vreau să-ți stric căsnicia!
Ea mi-a răspuns printre suspine:
— Mamă, tu ești tot ce am! Dacă nu te ajut eu, cine?

Într-o seară am visat-o pe mama mea stând la masa din bucătărie:
— Maria, nu-ți fie rușine să primești ajutorul copilului tău. Dar nici nu lăsa minciuna să vă despartă.
M-am trezit cu inima grea.

A doua zi am decis să-i spun Irinei că trebuie să-i spunem adevărul lui Vlad.
— Mamă, nu pot! O să mă certe! O să creadă că sunt slabă!
— Irina, adevărul doare uneori, dar minciuna ne macină încet…

Nu știu ce vom face mai departe. Poate Vlad va înțelege sau poate nu. Poate voi rămâne singură din nou sau poate familia noastră va fi mai puternică după furtună.

Mă întreb uneori: Cât de mult trebuie să ascundem adevărul ca să-i protejăm pe cei dragi? Și cât ne costă asta pe termen lung? Voi ce ați face în locul meu?