Umbra trădării: Povestea unei prietenii pierdute

— Nu pot să cred, Mirela! Cum poți să mă acuzi de așa ceva? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mea, spartă de ecoul furiei și al neîncrederii. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. În fața mea, Ioana — cea pe care o considerasem sora mea — avea ochii umezi, dar nu știam dacă de vinovăție sau de indignare.

Totul începuse cu două săptămâni în urmă, când am primit o scrisoare de la bancă. Era o notificare privind un credit pe care nu-l făcusem niciodată. Inițial am crezut că e o greșeală, dar apoi au început să apară și alte semne: bani lipsă din cont, facturi neplătite, carduri pe care nu le recunoșteam. Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare. Am sunat la bancă, la poliție, am întrebat în stânga și-n dreapta. Cineva îmi folosea identitatea și banii.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am răscolit sertarele cu acte. Printre hârtii vechi, am găsit o copie după buletinul meu, uitată într-un plic pe care scria cu litere mari: „Ioana”. Atunci am știut. Am simțit un gol în stomac și o furie mocnită care m-a ținut trează toată noaptea. Cum era posibil? Ioana, cea care-mi fusese alături la bine și la greu, să mă trădeze astfel?

Ne cunoșteam din facultate. Împărțisem camera de cămin, sandvișurile și visele despre viitor. Când mama ei a murit, am stat cu ea nopți întregi să-i alin durerea. Când eu am pierdut primul meu copil, ea a fost singura care m-a ținut în brațe fără să spună nimic. Am trecut împreună prin iubiri eșuate, examene ratate și joburi pierdute. Când s-a măritat cu Doru și a rămas însărcinată, eu am fost nașa fetiței lor.

După ce m-am căsătorit cu Vlad și ne-am mutat la casă, Ioana venea aproape zilnic la noi. Îi lăsam cheile casei când plecam în concediu, îi dădeam bani când avea nevoie și îi ascultam necazurile fără să judec. Vlad mă avertizase de câteva ori: „Mirela, ai grijă. E prea dependentă de tine.” Dar nu l-am ascultat. Prietenia noastră era sfântă pentru mine.

În acea dimineață, după ce am găsit plicul, am sunat-o pe Ioana. A venit imediat, fără să bănuiască nimic. Am pus plicul pe masă între noi și i-am spus tot ce aflasem. A început să plângă și să jure că nu știe nimic. Dar ochii ei fugeau de ai mei.

— Mirela, te rog… Nu eu! Poate Doru… El are probleme cu banii…

— Doru nici nu știe unde țin actele! Doar tu ai avut acces la ele! De ce ai făcut asta?

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— N-ai idee cât de greu mi-a fost! Doru a rămas fără serviciu, banca ne-a luat apartamentul… Nu voiam să te rănesc! Am zis că o să pun totul la loc…

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că mă sufoc.

— Ai furat de la mine! Ani de zile! Și nici măcar nu ai avut curajul să-mi spui!

A încercat să mă ia de mână, dar m-am tras înapoi.

— Ieși din casa mea! Nu vreau să te mai văd!

A plecat plângând, iar eu am rămas singură cu rușinea și furia mea. Cum putusem fi atât de oarbă? Cum ajunsesem să confund loialitatea cu naivitatea? În zilele următoare am vorbit cu Vlad și cu părinții mei. Mama a oftat adânc:

— Ți-am spus mereu să nu-ți pui sufletul pe tavă oricui…

Dar nu era vina mea că am crezut în oameni. Sau era?

Am depus plângere la poliție. A urmat un șir lung de anchete, drumuri la bancă și nopți nedormite. Fetița Ioanei m-a sunat într-o seară:

— Tanti Mirela, mama plânge tot timpul… De ce nu mai veniți la noi?

Mi s-a rupt sufletul. Dar nu puteam da timpul înapoi.

Vlad a încercat să mă ajute cum a putut:

— Oamenii fac greșeli când sunt disperați… Dar tu nu meriți asta.

Prietenii comuni au început să mă evite. Unii spuneau că exagerez, alții că Ioana a greșit dar trebuie iertată. Eu nu mai știam ce să cred.

Au trecut luni până când am reușit să-mi recapăt liniștea. Am început să merg la terapie și să-mi reconstruiesc încrederea în mine. Am realizat că uneori cei mai apropiați oameni pot deveni cei mai mari dușmani ai noștri.

Acum privesc spre trecut cu tristețe, dar și cu recunoștință pentru lecția primită. Prietenia adevărată există, dar trebuie să știm cui îi deschidem sufletul cu adevărat.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu iluzia unei prietenii perfecte? Și cât ne costă această iluzie atunci când se destramă?