Primăvara pe malul mării: când liniștea se frânge între două femei

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Ana. La noi, la Buzău, se gătește altfel.
Vocea Elenei răsună ascuțit prin bucătăria mică, inundată de lumina blândă a primăverii. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, dar încerc să-mi păstrez calmul. Vlad, soțul meu, stă la masă cu ochii în farfurie, prefăcându-se că nu aude.

De când ne-am mutat la Constanța, visam la dimineți liniștite pe balcon, cu miros de cafea și sunetul valurilor în fundal. Dar visul s-a spulberat în ziua în care Elena a apărut cu două valize mari și o privire evaluativă. „Am venit să vă ajut să vă așezați”, a spus ea, dar am știut din ton că nu era vorba doar de ajutor.

Când eram doar eu și Vlad, totul părea simplu. Ne-am cunoscut la facultate, el băiat din familie bună, eu fată crescută la țară, dintr-o familie muncitoare din Vaslui. Elena nu a ascuns niciodată că nu mă consideră potrivită pentru fiul ei. „Vlad are nevoie de cineva pe măsura lui”, îi spunea mereu prietenei ei, doamna Stanciu, când credea că nu aud. Dar am auzit fiecare cuvânt și fiecare privire tăioasă.

— Ana, ai grijă să nu uzi florile prea mult! La ora asta se arde rădăcina!
— Da, Elena, răspund încet, strângând din dinți.

Vlad mă ia de mână uneori seara și îmi șoptește: „Rezistăm împreună, iubito”. Dar el nu știe cât mă doare fiecare zi în care trebuie să demonstrez că sunt destul de bună pentru familia lui. Când îi spun că mă simt străină în propria casă, oftează și spune: „E mama, trebuie să avem răbdare”.

Într-o duminică dimineață, Elena intră peste noi în dormitor fără să bată la ușă.
— Vlad, ai uitat să cumperi lapte! Și tu, Ana, nu ai spălat perdelele!
Mă ridic brusc din pat și simt cum lacrimile îmi ard ochii.
— Elena, te rog… avem nevoie de puțină intimitate.
Ea mă privește ca pe o adolescentă obraznică.
— Intimitate? În casa asta trebuie ordine și disciplină!

După ce pleacă, Vlad mă ia în brațe.
— O să-i spun să ne lase mai mult spațiu.
— Nu vreau să te pun între noi două…
— Nu ești tu de vină. Dar nici ea nu se poate schimba peste noapte.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre modul în care aranjez masa („La noi nu se pune lingura așa!”), mă prăbușesc pe balcon și plâng în hohote. Marea e liniștită, dar sufletul meu e furtună. Îmi amintesc de mama mea, care mi-a spus înainte să plec: „Ana, să nu uiți cine ești și cât valorezi”. Dar aici, între pereții acestei case, mă simt mică și invizibilă.

Într-o zi Vlad vine acasă mai devreme și mă găsește făcând curat obsesiv.
— Ana, ce faci?
— Încerc să fiu perfectă! Poate așa mă va accepta!
El mă strânge la piept.
— Nu trebuie să fii altcineva pentru nimeni. Nici pentru mama.

Dar tensiunea crește. Elena începe să-i spună lui Vlad lucruri pe la spate:
— Ai văzut cum se îmbracă? Ce vor zice vecinii?
— Mamă, Ana e soția mea. Te rog…
— Eu vreau doar binele tău!

Într-o seară, după o discuție lungă cu Vlad, hotărâm să-i spunem Elenei că avem nevoie de spațiul nostru. O găsim în sufragerie, croșetând nervos.
— Elena… credem că ar fi bine să te întorci acasă la Buzău pentru o vreme. Avem nevoie să ne construim viața noastră.
Ea lasă andrelele jos și ne privește ca pe niște trădători.
— După tot ce am făcut pentru voi? Asta e recunoștința?
Simt cum mi se strânge inima. Vlad încearcă să explice calm:
— Mamă, te iubim și te respectăm. Dar avem nevoie de intimitate ca familie tânără.
Elena izbucnește în plâns:
— M-am sacrificat pentru voi! Și acum mă dați afară ca pe un câine!

După ce pleacă trântind ușa, casa devine brusc prea liniștită. Vlad stă lângă mine pe canapea și oftează adânc.
— Am făcut bine?
Îl privesc în ochi și simt un amestec de vinovăție și ușurare.
— Nu știu… dar trebuia să încercăm să fim fericiți.

Zilele trec greu. Elena nu răspunde la telefon. Vlad e abătut, iar eu mă simt vinovată că am destrămat legătura dintre mamă și fiu. Dar încet-încet casa noastră prinde viață: gătim împreună, ieșim la plimbare pe faleză și râdem din nou. Totuși rana rămâne — o rană care ne amintește cât de greu e să fii acceptat când vii din alt „aluat”.

Într-o zi primesc un mesaj scurt de la Elena: „Sper că ești fericită acum.” Mâinile îmi tremură când îi răspund: „Vreau doar să fim o familie.”

Marea continuă să-și spună povestea sub balconul nostru. Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să lupți pentru a fi acceptat? Și dacă dragostea cere sacrificii atât de mari… merită ele cu adevărat?