Între două focuri: Povestea mea despre trădare și lupta pentru fiica mea

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am țipat, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu palmele strânse în pumni, privind-o pe mama cum își evită privirea. Pe canapea, Radu, fostul meu soț, își freca mâinile cu un aer de satisfacție rece.

— Irina, gândește-te la Ana! Nu vezi că nu-i e bine cu tine? a spus mama, cu vocea ei blândă, dar tăioasă ca lama unui cuțit.

M-am simțit ca și cum podeaua s-ar fi surpat sub mine. Ana era tot ce aveam mai scump. După divorțul de Radu, viața mea se transformase într-o cursă continuă între serviciu, grădiniță și nopți nedormite. Dar niciodată nu mi-am neglijat copilul. Și totuși, mama mea — cea care mă ținuse de mână când eram mică, care mă învățase să merg pe bicicletă — acum stătea de partea lui Radu.

Totul a început după ce Radu a venit într-o zi să o ia pe Ana la plimbare. S-a întors cu ea mai devreme decât trebuia și a început să-mi reproșeze că nu-i dau destule legume la masă, că nu-i citesc destul, că nu-i ofer stabilitate. Mama era acolo și, spre surprinderea mea, i-a dat dreptate.

— Irina, știi că te iubesc, dar poate ar trebui să asculți ce spune Radu. Și eu am observat că Ana e mai agitată în ultima vreme, mi-a spus mama într-o seară, când am rămas singure.

— Mamă, tu chiar crezi că nu sunt o mamă bună? am întrebat-o printre lacrimi.

A tăcut. Tăcerea ei a spus totul.

De atunci, lucrurile au degenerat rapid. Radu a început să vină tot mai des la noi acasă sub pretextul că vrea să o vadă pe Ana. Mama îi deschidea mereu ușa larg, îl servea cu cafea și prăjituri, iar eu mă simțeam ca o străină în propria casă. Într-o zi am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu el:

— Da, Radu, cred că ar trebui să vorbim cu un avocat. Ana are nevoie de stabilitate…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit din cameră și am izbucnit:

— Ce faceți voi doi? Vreți să-mi luați copilul?

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Irina, nu e vorba despre tine. E vorba despre Ana.

— Ba e vorba despre mine! E copilul meu! am urlat.

În acea noapte n-am putut dormi. Am stat lângă patul Anei și am privit-o cum doarme liniștită, cu păpușa preferată strânsă la piept. M-am întrebat unde am greșit. De ce mama mea nu mă susține? De ce Radu vrea să-mi facă rău?

A doua zi m-am dus la serviciu ca un robot. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte:

— Irina, ai cearcăne cât China. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Simona m-a strâns în brațe:

— Nu ești singură. Trebuie să vorbești cu un avocat și să-ți aperi drepturile. Și poate ar trebui să vorbești sincer cu mama ta. Să-i spui cât te doare.

Am încercat. În seara aceea am stat față în față cu mama la masa din bucătărie.

— Mamă, te rog… Nu mă trăda. Am nevoie de tine mai mult ca oricând.

A oftat adânc:

— Irina, nu vreau să-ți fac rău. Dar văd cât de greu îți e. Poate că Radu ar putea să o crească pe Ana mai bine…

— Mai bine decât mine? am întrebat șocată.

— Nu știu… Poate împreună…

Am izbucnit:

— Împreună? El m-a părăsit pentru alta! Tu ai uitat cum veneam plângând la tine noaptea? Cum mă țineai în brațe și-mi spuneai că totul va fi bine?

Mama a început să plângă:

— Nu vreau să te pierd…

— Atunci nu mă împinge spre margine!

Zilele au trecut greu. Radu a depus cerere pentru custodie comună și mama a acceptat să depună mărturie în favoarea lui. M-am simțit trădată de amândoi. În instanță, când mama a spus că Ana ar avea nevoie de mai mult timp cu tatăl ei, am simțit cum mi se rupe sufletul.

După proces, am mers acasă și m-am prăbușit pe podea. Ana a venit lângă mine și m-a îmbrățișat:

— Mami, nu fi tristă! Eu te iubesc cel mai mult!

Atunci am realizat că lupta mea nu e doar pentru custodie sau pentru orgoliu. E pentru dragostea și siguranța Anei.

Au trecut luni de zile până când relația cu mama s-a reparat cât de cât. Încercăm să ne apropiem din nou, dar rana e încă deschisă. Cu Radu am stabilit un program clar pentru Ana și încercăm să fim civilizați pentru binele ei.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult rău pot face cei pe care îi iubești cel mai mult? Și cât de mult poți ierta fără să te pierzi pe tine însuți?