O săptămână de nopți nedormite mi-a schimbat soțul pentru totdeauna. Mama spune că s-a stricat de tot

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea lui Vlad a răsunat ca un tunet în bucătăria noastră mică, în timp ce fetița noastră, Ilinca, plângea în camera alăturată. Era a cincea noapte la rând când nu dormisem niciunul dintre noi. Ilinca avea febră, iar eu mă simțeam ca o umbră a femeii care fusesem odată. Vlad s-a ridicat brusc de la masă, a trântit ușa și a dispărut pe scări, lăsându-mă cu inima bătând nebunește și cu un nod în gât.

Nu știam atunci că acela era începutul sfârșitului. În acea noapte, am stat pe podeaua rece din camera Ilincăi, ținând-o la piept și încercând să-i scad febra cu comprese reci. M-am rugat să vină dimineața, să se termine totul, să se întoarcă Vlad și să-mi spună că a fost doar un moment de slăbiciune. Dar dimineața a venit fără el. Telefonul a rămas mut. Niciun mesaj, niciun semn.

Mama a venit la prânz, aducând o oală cu supă și privirea ei tăioasă. „Ți-am spus eu că băiatul ăsta nu e făcut pentru familie”, mi-a șoptit printre dinți, în timp ce încerca să o liniștească pe Ilinca. „S-a stricat de tot. Nu mai ai ce repara.” Am simțit cum mă sufoc între grija pentru copil și reproșurile mamei. Dar nu puteam să-i spun că și eu mă simțeam la fel de pierdută ca Vlad.

Au trecut două zile. Am încercat să-l sun pe Vlad, dar nu răspundea. Am aflat de la sora lui că stă la părinții lui în cartierul vecin. „E obosit, Maria. Zice că nu mai poate cu presiunea asta”, mi-a spus Irina la telefon, cu voce joasă. „Dar nici tu nu poți singură.”

În fiecare seară, după ce adormea Ilinca, mă uitam la pozele noastre de la nuntă. Îmi aminteam cum râdea Vlad atunci când dansam pe terasa restaurantului din Sinaia, cum îmi promitea că va fi mereu lângă mine. Ce s-a întâmplat cu noi? Cum am ajuns aici?

Într-o seară, după aproape o săptămână de absență, Vlad a venit acasă. Era slab, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit. A intrat fără să spună nimic și s-a așezat pe marginea patului. L-am privit câteva minute în tăcere, apoi am izbucnit:

— De ce ai plecat? Cum ai putut să mă lași singură?

A oftat adânc și a început să plângă, ceva ce nu văzusem niciodată la el.

— Nu mai știu cine sunt, Maria. M-am trezit într-o dimineață și nu mai simțeam nimic. Nici pentru tine, nici pentru Ilinca, nici pentru mine. Am crezut că dacă plec… poate găsesc iar ceva din mine.

Am vrut să-l îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Nu pot să fiu tatăl sau soțul de care aveți nevoie. Nu acum.

A doua zi a plecat din nou. Mama m-a găsit plângând în bucătărie și mi-a spus răspicat:

— Bărbații nu rezistă la greu ca femeile. Tu trebuie să fii tare pentru Ilinca.

Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să fiu întreagă.

Au trecut zilele una după alta, fiecare la fel de grea ca precedenta. Am început să merg la serviciu după concediul medical al Ilincăi, dar eram ca un robot: duceam copilul la grădiniță, mergeam la birou, mă întorceam acasă și găseam aceeași liniște apăsătoare.

Într-o seară am primit un mesaj de la Vlad: „Îmi pare rău că te-am lăsat singură. Nu știu dacă pot să mă întorc.”

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. L-am sunat pe tata, care locuia în alt oraș și nu prea se băga niciodată în problemele mele.

— Maria, uneori oamenii se pierd pe drum. Dar tu trebuie să-ți găsești drumul tău, cu sau fără el.

N-am dormit toată noaptea gândindu-mă la cuvintele lui.

A doua zi am ieșit cu Ilinca în parc. Ea s-a jucat cu alți copii, iar eu am stat pe bancă privind cerul cenușiu de toamnă târzie. O altă mamă s-a așezat lângă mine.

— Și eu am trecut printr-un divorț acum doi ani — mi-a spus ea din senin. — A fost greu la început, dar apoi am descoperit că pot fi fericită și singură.

Am zâmbit amar și am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam.

Seara aceea a fost prima în care am adormit fără să plâng.

Nu știu dacă Vlad se va întoarce vreodată sau dacă familia noastră va mai fi întreagă. Dar știu că trebuie să merg mai departe pentru Ilinca și pentru mine.

Oare câți dintre noi trăim cu speranța că cei dragi se vor schimba? Sau poate adevărata schimbare începe cu noi? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?