De când s-a născut nepotul meu, îl văd doar în poze: povestea unei bunici rănite

— Nu, mamă, nu putem veni nici azi. E prea obosit copilul. Și Irina nu se simte bine, a zis Vlad la telefon, vocea lui tăioasă, ca și cum fiecare cuvânt era o ușă trântită în fața mea.

Am rămas cu telefonul în mână, privind ecranul gol. Pe raftul din sufragerie, ursulețul de pluș pe care îl cumpărasem pentru nepotul meu stătea încă în pungă, cu eticheta neatinsă. De o lună de zile, de când s-a născut Alexandru, nu am reușit să-l țin în brațe. Nu am simțit mirosul lui de bebeluș, nu i-am văzut ochii deschiși spre lume. Tot ce primesc sunt poze pe WhatsApp, trimise de Vlad sau, mai rar, de Irina. În fiecare fotografie, băiatul meu zâmbește larg, iar Irina îl ține strâns la piept pe Alexandru. Dar eu nu sunt acolo.

Mă întreb mereu: unde am greșit? Am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Ion, a murit într-un accident stupid la fabrică. Am tras din greu să le fie bine. Vlad a fost mereu mai retras, dar după ce a cunoscut-o pe Irina parcă s-a schimbat cu totul. Ea e altfel decât noi — mereu serioasă, mereu cu privirea rece. De la început am simțit că nu mă place. Poate pentru că nu am facultate sau pentru că nu știu să vorbesc despre cărți și filme străine.

În ziua botezului am dus un plic cu bani și un lănțișor de aur pentru Alexandru. Irina abia mi-a mulțumit și a pus totul deoparte fără să se uite la mine. Mama ei, doamna Stanciu, a venit cu un coș imens de cadouri și toată lumea a lăudat-o. Eu am rămas într-un colț, încercând să nu plâng.

— Maria, poate ar trebui să le dai spațiu, mi-a zis sora mea, Lenuța, într-o seară când am sunat-o plângând.

— Dar ce spațiu? Sunt bunica lui! Nu vreau decât să-l țin în brațe măcar o dată…

Într-o duminică am făcut sarmale și cozonac și i-am invitat la masă. Vlad a zis că Irina nu vrea să vină pentru că „nu se simte confortabil”. M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am încercat să vorbesc cu Irina la telefon.

— Irina, te rog… poate ai ceva pe suflet? Dacă am greșit cu ceva, spune-mi!

A tăcut câteva secunde.

— Nu e nimic personal, doamnă Maria. Doar că vrem să fim liniștiți acasă. E greu cu un nou-născut.

Dar știam că nu era doar asta. Am auzit-o odată spunându-i lui Vlad: „Nu vreau să vin la mama ta. Mă simt judecată acolo.”

Judecată? Eu care am făcut totul să le fie bine? Când Vlad era mic și făcea febră noaptea, stăteam trează lângă el cu prosopul ud pe frunte. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta ca să-i plătesc chiria prima lună.

Acum mă simt ca o străină. Prietenele mele se laudă cu nepoții lor: „A venit fata cu copiii la mine! Ce veselie!” Eu mă uit la poze pe telefon și plâng în tăcere.

Într-o zi am mers neanunțată la ei. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis și m-a privit mirată.

— Maria… nu ne-ai spus că vii.

— Am adus niște supă pentru Vlad și poate pot să-l văd pe Alexandru…

A oftat și m-a lăsat să intru. Alexandru dormea în pătuț. M-am apropiat încet și i-am atins mânuța mică. Era atât de cald! Mi-au dat lacrimile.

Irina m-a privit tăcută.

— Știți… mama mea zice că e mai bine să nu vină prea mulți oameni la copil acum. Să nu-l deranjăm…

Am plecat după zece minute, cu sufletul frânt. Seara i-am scris lui Vlad un mesaj lung: „Vreau doar să fiu parte din viața nepotului meu. Nu vreau să vă deranjez sau să vă stric liniștea.” Nu mi-a răspuns decât a doua zi: „O să vedem cum facem.”

De atunci primesc doar poze. Niciun apel video, nicio vizită. Merg la piață și văd bunici cu nepoții de mână și mă întreb dacă voi avea vreodată șansa asta.

Sunt zile când mă gândesc să renunț să mai încerc. Să accept că poate nu sunt dorită. Dar apoi mă uit la poza lui Alexandru și simt că nu pot renunța la el.

Poate că generațiile se schimbă și nu mai e loc pentru bunici în familiile tinere. Poate că am greșit undeva fără să-mi dau seama. Sau poate că e doar teama lor de a nu fi judecați sau influențați de părinți.

Dar oare cât timp trebuie să treacă până când o mamă își poate ține nepotul în brațe fără teamă? Oare cât doare să fii bunică doar pe hârtie?

Mă întreb: câți dintre voi treceți prin asta? Ce ați face în locul meu? Să mai sper sau să mă retrag încet din viața lor?