Casa promisă și adevărul ascuns: Povestea unei familii destrămate

— Nu pot să cred, mamă! Cum adică divorțezi de tata? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ea peste masa din bucătărie. Era aceeași masă la care îmi făcea cacao cu lapte când eram mic, aceeași la care îmi promitea că „totul va fi bine”.

Mama a oftat adânc, evitându-mi privirea. — E mai complicat decât crezi, Daria. Am așteptat să treacă nunta ta, să nu-ți stric bucuria. Dar nu mai pot. Nu mai pot trăi în minciună.

M-am lăsat pe spate, simțind cum tot aerul din cameră devine greu. În mintea mea se derulau toate discuțiile din ultimele luni: cum mama și tata ne-au asigurat că după nuntă eu și Vlad vom primi casa bunicilor, că „e timpul să aveți și voi un început al vostru”. Am făcut planuri, am visat la cum vom renova dormitorul meu vechi, la cum vom crește copiii acolo. Și acum… totul părea să se destrame.

— Dar casa? am întrebat încet, aproape șoptit.

Mama a zâmbit trist. — Daria, nu știu ce se va întâmpla cu casa. Trebuie să împărțim totul. Avocatul mi-a spus că nu e atât de simplu. Tata nu vrea să renunțe la nimic.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. — Deci tot ce ne-ai promis… a fost doar ca să mă liniștești?

— Nu! Nu a fost așa… Am vrut să cred că putem păstra totul intact pentru tine. Dar nu mai pot trăi cu tata. Nu mai pot suporta certurile, indiferența lui, lipsa de respect. Am stat prea mult pentru tine și fratele tău. Acum vreau să trăiesc și eu.

Am simțit cum furia și dezamăgirea se amestecau în mine ca un vârtej. Vlad mă aștepta acasă, convins că în curând ne vom muta în casa visurilor noastre. Cum să-i spun că totul s-a schimbat?

În acea seară, am ajuns acasă târziu. Vlad era pe canapea, cu laptopul în brațe, făcând planuri pentru renovare.

— Ai vorbit cu mama? Ce a zis? a întrebat el entuziasmat.

Am izbucnit în plâns înainte să pot răspunde. Vlad m-a luat în brațe, iar eu i-am povestit totul printre sughițuri: divorțul, casa care nu mai era sigură, promisiunile rupte.

— Nu pot să cred… Dar de ce acum? De ce nu ne-au spus înainte? Vlad încerca să-și păstreze calmul, dar îi simțeam frustrarea.

— Mama zice că a vrut să nu ne strice nunta. Că a stat prea mult într-o relație toxică doar pentru noi.

— Și noi ce facem acum? Unde o să stăm?

Nu aveam răspunsuri. În zilele următoare, atmosfera din familie s-a tensionat și mai tare. Tata refuza să vorbească despre divorț, se închidea în biroul lui și asculta muzică veche la pick-up. Fratele meu, Radu, mă suna zilnic să mă întrebe dacă știu ceva nou despre casă.

— Daria, dacă vând casa, unde o să stea mama? Dar tata? Dar noi? Radu era furios pe toți: pe mama că pleacă, pe tata că nu luptă pentru familie, pe mine că „nu fac nimic”.

Într-o duminică, ne-am adunat cu toții la masă pentru prima dată după anunțul mamei. Tensiunea era tăioasă ca lama unui cuțit.

— Eu nu vreau să plec din casa asta! a izbucnit tata, trântind pumnul în masă.

— Nici eu nu vreau să mai stau aici! i-a răspuns mama cu voce ridicată.

— Și noi ce facem? am întrebat eu, privind când la unul, când la altul.

— Voi vă faceți viața voastră! a spus tata sec. Casa asta e a mea!

Mama a început să plângă. — Nu e doar a ta! Am muncit amândoi pentru ea!

Am simțit cum copilăria mea se destramă sub ochii mei. Casa aceea nu era doar niște pereți și un acoperiș; era locul unde am crescut, unde am râs și am plâns, unde am visat la viitor.

În lunile care au urmat, avocații au intrat în scenă. Casa a fost evaluată, s-au făcut liste cu bunuri de împărțit. Eu și Vlad am început să căutăm chirii prin oraș. Fiecare vizionare era o lovitură: niciun loc nu avea mirosul de cozonac al mamei sau sunetul ploii pe acoperișul vechi.

Radu s-a mutat temporar la o prietenă. Tata s-a închis și mai tare în el însuși. Mama părea eliberată și vinovată în același timp.

Într-o seară târzie, m-am întâlnit cu mama pe banca din fața blocului.

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, Daria… Poate că n-am făcut lucrurile cum trebuie.

— De ce n-ai avut curaj mai devreme?

Mama a zâmbit amar. — Pentru că mi-a fost frică să nu vă pierd pe voi. Dar poate că tocmai asta am făcut…

Am rămas mult timp pe bancă după ce a plecat. M-am gândit la toate familiile care par perfecte din afară și la câte secrete ascund între pereți.

Acum stau într-un apartament mic cu Vlad și încercăm să ne construim propriile amintiri. Dar uneori mă întreb: oare promisiunile părinților ar trebui luate mereu de bune? Sau ar trebui să ne pregătim sufletul pentru orice adevăr ascuns?