După trădarea nurorii mele, nu mai are loc în casa mea

— Nu pot să cred că ai spus asta, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei pline de rude. Era o seară de sâmbătă, când toți ne adunasem la masă, cu speranța unei seri liniștite. Dar liniștea s-a spulberat când Irina, viitoarea noră, a început să vorbească despre trecutul ei și despre ceea ce știa despre fiecare dintre noi.

— Ce vrei să spui? a întrebat-o mama mea, privindu-mă speriată.

Irina a zâmbit straniu și a început să povestească despre vecina noastră, doamna Lupu, care ar fi avut o aventură cu un bărbat însurat din bloc. Apoi a trecut la unchiul Radu, insinuând că ar fi pierdut bani la jocuri de noroc și că ar fi cerut împrumuturi pe ascuns. Fiecare cuvânt al ei era ca o lamă care tăia aerul dens din cameră.

— De unde știi toate astea? am întrebat-o eu, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Nu e greu să afli dacă știi unde să cauți, a răspuns ea cu o nonșalanță care m-a înfiorat.

Fiul meu, Vlad, stătea lângă ea, cu fața palidă. Îl vedeam cum își frământă mâinile sub masă. Nu era prima dată când Irina încerca să atragă atenția sau să provoace discuții incomode, dar niciodată nu mersese atât de departe.

După ce toți au plecat, am rămas singură în bucătărie. Mâinile îmi tremurau în timp ce spălam vasele. Mă simțeam trădată nu doar de Irina, ci și de Vlad, care nu spusese nimic. Cum putea să accepte ca femeia pe care o iubește să ne expună secretele și să ne facă de rușine?

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine.

— Mamă, trebuie să înțelegi… Irina nu a vrut să rănească pe nimeni. E doar… sinceră.

— Sinceritatea nu înseamnă să calci pe sufletul oamenilor! am izbucnit eu. Cum poți să-i iei apărarea?

Vlad a oftat și a plecat fără să mai spună nimic. În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Irina a continuat să vină la noi acasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi simțeam privirea rece și zâmbetul fals de fiecare dată când intra pe ușă.

Într-o seară, am găsit-o pe mama mea plângând în dormitor.

— Nu mai pot, Ana… Nu mai pot să stau la masă cu fata asta care știe totul despre noi și nu are nicio reținere să ne judece. Parcă nu mai e casa noastră.

Atunci am luat decizia. Am chemat-o pe Irina la o discuție.

— Irina, știu că Vlad te iubește. Dar după ce ai făcut la acea cină… nu mai pot să te primesc în casa mea. Ai încălcat o limită pe care nu o pot trece cu vederea.

Ea m-a privit lung, fără nicio urmă de regret.

— E alegerea dumneavoastră. Dar Vlad va trebui să aleagă între mine și familie.

Cuvintele ei au fost ca un pumnal. Vlad a venit acasă târziu în noaptea aceea. L-am găsit stând pe întuneric în sufragerie.

— Mamă… ce vrei să fac? S-o părăsesc? Să renunț la singura femeie care m-a făcut să mă simt iubit?

— Vreau doar să fii fericit, Vlad. Dar nu pot accepta ca cineva care ne-a trădat intimitatea să facă parte din viața noastră.

Au urmat luni grele. Vlad s-a mutat cu Irina într-un apartament mic la marginea orașului. Nu ne-am mai văzut decât rar, iar fiecare întâlnire era încărcată de tăceri apăsătoare. Mama mea s-a îmbolnăvit de supărare, iar eu mă simțeam vinovată că am destrămat familia.

Într-o zi, Vlad m-a sunat plângând.

— Mamă… ai avut dreptate. Irina nu s-a schimbat. A început să-mi reproșeze totul: că nu câștig destui bani, că nu sunt destul de ambițios… Și-a făcut prieteni noi și mă lasă singur nopțile. Nu știu ce să fac.

M-am dus la el imediat. L-am găsit slăbit și abătut. L-am strâns în brațe și i-am spus că îl iubesc orice ar fi.

— Uneori trebuie să pierdem ceva ca să ne dăm seama cât valorează familia, i-am șoptit.

Vlad s-a întors acasă după câteva luni. Irina a dispărut din viața noastră la fel de brusc cum apăruse. Dar rănile au rămas — neîncrederea, teama că oricând cineva poate rupe echilibrul fragil al unei familii.

Mă întreb adesea: unde se termină sinceritatea și unde începe cruzimea? Cât putem ierta pentru cei pe care îi iubim? Poate cineva ca Irina să fie vreodată acceptat într-o familie ca a noastră?