„Mă suni doar când ai nevoie de o bonă”: Asta i-am spus fiului meu

Ariana stătea liniștită în sufrageria ei, ticăitul blând al ceasului punctând tăcerea care se așternuse peste casă. Era o după-amiază de joi, un moment pe care de obicei îl prețuia alături de nepoata ei, Zoe. Totuși, astăzi era diferit. Astăzi, își exprimase în sfârșit un adevăr dureros fiului ei, Andrei.

„Mă suni doar când ai nevoie de o bonă,” îi spusese Ariana în timpul ultimei lor convorbiri telefonice. Cuvintele rămăseseră grele în aer, încărcate de ani de frustrare nerostită. Andrei făcuse o pauză, tăcerea de la capătul celălalt al liniei vorbind volume înainte de a găsi repede o scuză și a închide.

Relația Arianei cu fiul ei fusese tensionată de când el și Mădălina divorțaseră acum doi ani. Mădălina fusese întotdeauna puntea dintre Ariana și Andrei, facilitând conversațiile și netezind asperitățile care păreau să apară tot mai frecvent pe măsură ce timpul trecea. Dar după divorț, acea punte se prăbușise, și Ariana se găsea tot mai izolată din viața fiului ei.

Zoe, o fetiță de șase ani cu ochi strălucitori și un râs molipsitor, era singurul fir care îi mai lega. Ariana își adora nepoata și prețuia zilele pe care le petrecea cu ea. Dar, pe cât de mult iubea aceste momente, ele erau și un memento dureros al indiferenței fiului ei. Andrei vizita rar, doar pentru a o lăsa pe Zoe sau pentru a o lua. Conversațiile lor erau scurte, funcționale și dureros de lipsite de orice conexiune emoțională reală.

Astăzi, pe măsură ce Ariana stătea singură, nu putea să nu-și reia în minte conversația cu Andrei. Sperase că cuvintele ei vor declanșa un fel de realizare în el, o recunoaștere a distanței tot mai mari dintre ei. În schimb, părea doar să-l îndepărteze și mai mult.

Casa părea mai goală ca de obicei. Fotografiile de pe pereți, care surprindeau vremuri mai fericite, păreau să-și bată joc de singurătatea ei actuală. Îi era dor de zilele când Andrei era mai tânăr, când venea la ea cu problemele, realizările și poveștile lui de zi cu zi. Acum, era norocoasă să primească un update superficial despre viața lui, de obicei centrat pe munca lui sau pe ultimele activități ale Zoei – niciodată despre cum se simțea cu adevărat sau prin ce trecea.

Pe măsură ce orele treceau, telefonul Arianei rămânea tăcut. Nu era niciun apel de la Andrei, niciun mesaj pentru a verifica situația sau pentru a-și cere scuze. Realizarea că cuvintele ei ar fi putut să creeze un zid permanent între ei se așeza în stomacul ei ca o piatră.

Noaptea cădea, iar Ariana se pregătea de culcare, singurătatea casei învăluind-o. Stătea întinsă în întuneric, ascultând sunetele liniștite ale nopții, fiecare scârțâit și șoaptă reamintindu-i de izolarea pe care o simțea. Se gândea la Zoe, dormind liniștită în casa tatălui ei, fără să știe de complexitățile adulte care o înconjurau.

Ariana știa că va continua să fie acolo pentru Zoe, indiferent de ce. Dar în ceea ce-l privește pe Andrei, începea să accepte că relația lor s-ar putea să nu mai fie niciodată ce fusese cândva. Durerea acestei realizări era ascuțită și profundă, dar poate că era timpul să o înfrunte. Poate că, în timp, Andrei va înțelege ce l-a costat neglijarea lui. Dar pentru moment, Ariana trebuia să se confrunte cu tăcerea, camerele goale și distanța tot mai mare între ea și fiul ei, o distanță care părea tot mai de netrecut cu fiecare zi care trecea.