O minune la marginea disperării: Povestea Mariei și a tatălui ei, Doru

— Nu mai are rost, Doru. Trebuie să accepți că Maria nu se va mai întoarce la noi, mi-a spus soția mea, Elena, cu ochii roșii de plâns, într-o seară când spitalul mirosea a dezinfectant și a speranțe frânte.

Am strâns chitara la piept, ca pe un scut împotriva durerii. M-am uitat la Maria, întinsă pe patul alb, cu pielea palidă și respirația abia perceptibilă. Avea doar șaptesprezece ani când un șofer neatent a intrat în plin în mașina în care se afla cu prietenii ei. Din acea zi, viața noastră s-a oprit în loc.

— Nu pot să renunț, Elena. E fata noastră. Dacă eu nu-i mai cânt, cine să-i mai aducă aminte că suntem aici?

Elena a oftat și a ieșit din salon. Am rămas singur cu Maria și cu tăcerea apăsătoare. De douăzeci de luni făceam același drum: serviciu-spital-casă. Colegii mă priveau cu milă, rudele îmi spuneau că mă distrug, iar băiatul nostru, Vlad, mă acuza că am uitat de el.

— Tata, nu mai ești ca înainte. Mereu ești la spital. Parcă nu mai am familie, mi-a strigat într-o zi Vlad, trântind ușa camerei lui.

Nu știam cum să împac totul. Mă simțeam vinovat că nu pot fi acolo pentru Vlad și Elena, dar inima mea rămânea lângă Maria. În fiecare seară îi cântam melodia ei preferată: „Dor de casă”. Poate că undeva, în adâncul inconștientului ei, vocea mea îi amintea de copilărie, de serile când ne jucam în curte și râdeam fără griji.

Medicii nu-mi dădeau nicio speranță. — Doru, trebuie să fii realist. Șansele sunt minime. Creierul ei a suferit leziuni grave. Dar eu refuzam să cred că totul s-a terminat.

Într-o zi, sora medicală m-a întrebat:
— De ce insiști? Nu te gândești că poate e mai bine să o lași să plece?

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință.
— Pentru că e copilul meu! Pentru că dacă eu nu mai cred în ea, cine să o facă?

Zilele treceau greu. Elena s-a retras tot mai mult în ea însăși. Între noi s-a ridicat un zid de tăcere și reproșuri nerostite. Vlad a început să lipsească de la școală și să iasă cu băieți dubioși din cartier. Îl vedeam cum se pierde și nu știam cum să-l salvez.

Într-o seară, după ce am terminat de cântat Mariei, am găsit un bilet pe masa din bucătărie:
„Nu mai pot. Am nevoie de o pauză. M-am dus la mama.”

Era de la Elena. Am simțit că mă prăbușesc. Am rămas singur cu Vlad și cu durerea care ne despărțea tot mai mult.

— Tata, tu chiar crezi că Maria o să-și revină? m-a întrebat Vlad într-o noapte târzie.
— Da, Vlad. Trebuie să credem împreună.
— Dar dacă nu? Dacă rămânem așa pentru totdeauna?

Nu am avut răspuns. L-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi pentru prima dată după accident.

Au trecut luni întregi fără nicio schimbare. Într-o dimineață de toamnă târzie, când frunzele moarte se adunau sub geamul salonului, am început să-i cânt Mariei o melodie nouă, compusă special pentru ea. Am simțit o lacrimă fierbinte pe obrazul meu și am șoptit:
— Maria, dacă mă auzi… te rog… întoarce-te la noi.

Atunci s-a întâmplat ceva incredibil. Degetele Mariei s-au mișcat ușor pe cearșaful alb. Am crezut că mi se pare. Am strigat după asistentă:
— Veniți repede! S-a mișcat!

Medicii au venit în fugă, au verificat aparatele, au chemat neurologul. După ore întregi de emoții și analize, mi-au spus:
— E un semn bun. Poate fi începutul unei reveniri.

Din acea zi, Maria a început să dea semne tot mai clare: un zâmbet slab, o privire fugară, un oftat adânc. Elena s-a întors acasă când a aflat vestea și am plâns toți trei lângă patul Mariei.

Recuperarea a fost lungă și grea. Maria a trebuit să învețe din nou să vorbească, să meargă, să mănânce singură. Au fost zile când voia să renunțe.
— Nu pot… E prea greu…
— Poți! Suntem aici cu tine! i-am spus mereu.

Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Vlad a devenit mai responsabil; Elena și-a găsit puterea să ierte și să meargă mai departe. Eu am învățat că dragostea nu are limite și că miracolele există atunci când refuzi să renunți.

Acum, când privesc în urmă la acei ani de suferință și speranță, mă întreb: Câți dintre noi ar avea curajul să lupte până la capăt pentru cei dragi? Oare cât de mult putem schimba destinul prin iubire și perseverență?