Umbra trecutului: Povestea mea între două iubiri

— Doru, nu poți să trăiești mereu în trecut! a izbucnit Irina, vocea ei răsunând printre farfuriile abia atinse de pe masa din sufragerie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era Ajunul Crăciunului, primul pe care îl petreceam cu Irina și copiii mei, Ana și Vlad, de când Lidia, soția mea, murise. Încercasem să fac totul perfect: bradul împodobit cu globurile vechi, cozonacul după rețeta Lidiei, colindele pe care le ascultam în fiecare an. Dar atmosfera era tensionată, ca și cum fiecare dintre noi încerca să nu calce pe o mină invizibilă.

Irina era nouă în viața noastră. Ne-am cunoscut la serviciu, la contabilitate, unde amândoi ne refugiam în cifre ca să uităm de greutățile vieții. Ea fusese mereu răbdătoare cu mine, cu tăcerile mele, cu serile în care mă uitam la pozele Lidiei și nu puteam să spun nimic. Dar în seara aceea, când Ana a adus vorba despre mama ei și a început să plângă, Irina a oftat și a spus:

— Poate ar fi timpul să nu mai vorbim despre ea la fiecare masă. Și eu am pierdut oameni dragi, dar nu m-am blocat acolo.

A urmat o liniște apăsătoare. Vlad s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon. Ana s-a uitat la mine cu ochii mari, plini de lacrimi. Am simțit că mă sufoc.

— Irina, nu e atât de simplu… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

Ea s-a ridicat și ea de la masă, a început să strângă farfuriile cu gesturi repezite.

— Doru, eu nu pot să fiu mereu a doua. Nu pot să concurez cu o fantomă. Vreau să fiu parte din viața voastră, nu o anexă la amintirile voastre!

M-am uitat la mâinile mele tremurânde. În minte mi-au revenit toate serile în care Lidia îmi citea poezii, râsul ei când copiii făceau prostii prin casă. Cum puteam să le cer copiilor mei să uite? Cum puteam eu însumi să uit?

Seara s-a terminat prost. Copiii s-au retras în camerele lor, iar eu am rămas cu Irina în bucătărie. Ea plângea încet, sprijinită de chiuvetă.

— Nu vreau să te pierd, Doru… Dar simt că nu am loc aici.

Am tăcut mult timp. În capul meu se derulau imagini cu Lidia și cu Irina, ca două lumi paralele care nu se puteau întâlni niciodată.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Tata, tu chiar vrei ca Irina să fie mama noastră?

M-am blocat. Nu știam ce să-i răspund. O iubeam pe Irina, dar copiii mei erau tot ce aveam mai scump pe lume. Și știam că rana lor era încă deschisă.

Am ieșit afară, în frigul iernii. M-am plimbat ore întregi prin cartierul nostru din Bucureștiul vechi, printre blocurile cenușii și copacii fără frunze. M-am gândit la tata, care după moartea mamei nu s-a mai recăsătorit niciodată. La prietenii mei care îmi spuneau că trebuie „să merg mai departe”. Dar ce înseamnă asta? Să ștergi tot ce a fost înainte?

Câteva zile am evitat orice discuție serioasă cu Irina. Ea încerca să fie prezentă, gătea pentru noi, îi ajuta pe copii la teme, dar între noi era un zid invizibil.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Irina s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Doru, eu nu pot trăi așa. Simt că orice fac e greșit. Că nu pot fi niciodată destul pentru voi.

Am privit-o lung. Era sinceră și vulnerabilă. Dar în același timp simțeam că mă sufoc între două lumi: trecutul pe care nu-l puteam lăsa și viitorul pe care îl doream cu ea.

— Poate că ai dreptate… Poate că nu suntem pregătiți pentru asta.

Irina a început să plângă în hohote. Am luat-o în brațe, dar știam că ceva s-a rupt între noi.

A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat la sora ei din Ploiești. Copiii au răsuflat ușurați, dar eu am rămas cu un gol imens în suflet.

Au trecut luni de atunci. Am încercat să fiu un tată bun pentru Ana și Vlad. Seara le citesc povești și le spun că mama lor ar fi fost mândră de ei. Uneori mă gândesc la Irina și la ce-ar fi putut fi dacă am fi avut mai mult curaj sau mai mult timp.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că iubirea adevărată înseamnă să accepți că trecutul face parte din tine și din cei dragi ție.

Mă întreb adesea: Oare am făcut bine? Oare există un moment potrivit pentru a merge mai departe fără să trădezi memoria celor pe care i-ai iubit? Voi ce credeți?