Când Nora Mea Mi-a Mulțumit Pentru Severitate: Povestea Unei Mame Singure

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa, cu reguli la fiecare pas!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu tensiunea din aer. M-am oprit din tocat ceapa și am privit-o fix. Ochii ei erau umezi, iar mâinile îi tremurau pe marginea mesei.
— Irina, nu e vorba de reguli, e vorba de respect. În casa asta, fiecare are un rol. Așa am crescut și eu, așa i-am crescut și pe copiii mei.
Radu, fiul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc. Îl vedeam cum își frământă mâinile, neștiind de partea cui să fie.

Așa a început totul. De când soțul meu, Gheorghe, s-a stins într-o iarnă grea, am rămas doar eu cu Radu și Ana. Am muncit pe brânci să nu le lipsească nimic. Am fost mamă și tată, am pus masa la timp, am verificat temele, am reparat robinetul când curgea și am plâns în pernă nopți la rând. Când Radu mi-a spus că vrea să o aducă pe Irina să locuiască cu noi până strâng bani pentru un apartament, am simțit că mi se strânge inima. Nu pentru că nu o plăceam pe fată — era cuminte și respectuoasă — ci pentru că știam cât de greu e să împaci două generații sub același acoperiș.

Am stabilit reguli clare: fiecare ajută la treburile casei, nu se stă pe telefon la masă, banii se pun la comun pentru cheltuieli. Irina încerca să se conformeze, dar simțeam că nu îi e ușor. Într-o seară, după ce Radu plecase la serviciu de noapte, am găsit-o plângând în camera lor.

— Ce s-a întâmplat, fată dragă? am întrebat-o încet.
— Nu știu dacă sunt destul de bună pentru familia voastră… Simt că orice fac nu e bine.

Mi s-a rupt sufletul. M-am văzut pe mine tânără, venită din sat la oraș, încercând să mă ridic la nivelul soacrei mele. Am vrut să o îmbrățișez, dar m-am oprit. Niciodată nu fusesem prea caldă.

— Irina, nu vreau să-ți fie greu aici. Dar trebuie să înțelegi că viața nu e ușoară. Eu nu pot să mă schimb peste noapte.

A doua zi dimineață, Ana mi-a spus că Irina vrea să plece la părinții ei pentru câteva zile. Am simțit un gol în stomac. Radu a venit acasă abătut și m-a întrebat:

— Mamă, de ce trebuie să fie totul atât de strict? Nu poți să fii puțin mai blândă?

Am izbucnit:
— Dacă nu eram strictă, voi n-ați fi ajuns unde sunteți! Eu v-am ținut pe linia de plutire!

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat singură în bucătărie și m-am gândit la toate sacrificiile făcute. Poate că mă agățam prea tare de trecut. Poate că nu știam să iubesc altfel decât prin reguli.

După trei zile, Irina s-a întors. A intrat timidă în casă și m-a privit în ochi.

— Vreau să încerc din nou. Știu că nu e ușor nici pentru dumneavoastră.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. I-am făcut o cafea și am stat de vorbă ca două femei care au trecut prin viață. Mi-a povestit despre mama ei bolnavă și despre frica de a nu dezamăgi pe nimeni. I-am spus despre nopțile mele de singurătate și despre teama de a pierde controlul.

În lunile care au urmat, lucrurile s-au mai așezat. Am început să îi las Irinei mai mult spațiu. Ea s-a implicat mai mult în gospodărie fără să-i mai spun eu ce are de făcut. Radu era fericit că ne înțelegem mai bine.

Într-o zi de primăvară, când curățam împreună grădina din spatele blocului, Irina s-a oprit din săpat și m-a privit cu ochii plini de lacrimi.

— Vreau să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru noi. Știu că ați fost severă cu mine, dar acum înțeleg că ați vrut doar să ne fie bine.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit apreciată nu doar ca mamă, ci ca om.

Acum Radu și Irina au propriul lor apartament, dar vin des la mine cu Ana și nepoțica lor mică. Casa nu mai e plină de reguli ca înainte; e plină de râsete și povești.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru cei dragi? Sau poate dragostea adevărată înseamnă să găsim echilibrul între reguli și iertare? Voi ce credeți?