Nunta la care nu am fost invitată: Povestea unei mame vitrege din România

— Nu pot să cred, Doru! Nu pot să cred că nu m-a invitat! Am stat în fața oglinzii, cu scrisoarea în mână, tremurând. Era o invitație la nuntă, dar nu pentru mine. Pe plic scria doar: „Pentru tata”. Am simțit cum mi se strânge stomacul și lacrimile mi-au umplut ochii. După atâția ani în care am încercat să fiu o mamă bună pentru Irina, fiica lui Doru din prima căsătorie, tot ce am primit a fost această tăcere rece.

Doru a intrat în cameră și m-a văzut cu scrisoarea. „Ce s-a întâmplat?” a întrebat el, vocea lui deja tensionată. I-am întins invitația fără să spun nimic. A citit-o rapid, apoi a izbucnit: „Nu se poate! Cum să nu te invite? Ce e asta?”

Am încercat să-i explic: „Poate că nu mă consideră parte din familie… Poate că încă mă vede ca pe o străină.” Dar Doru nu voia să audă. A pus mâna pe telefon și a sunat-o pe fosta lui soție, Mariana. „Trebuie să vorbești cu Irina! Să-i explici că Mirela e parte din familie!”

Am auzit conversația lor, fiecare cuvânt ca un cuțit. Mariana părea la fel de surprinsă ca noi, dar vocea ei avea o răceală pe care o știam prea bine: „Doru, Irina e adultă. Face ce vrea. Poate că ar trebui să vă întrebați de ce nu vrea să vină Mirela.”

M-am prăbușit pe canapea. M-am gândit la toți anii aceștia: la serile când îi citeam Irinei povești, la zilele când îi făceam prăjituri preferate, la momentele când încercam să-i alin dorul de mama ei. Dar mereu simțeam un zid între noi. Un zid construit din resentimente, din dorința ei de a-și păstra părinții doar pentru ea.

În acea seară, Doru a venit lângă mine. „Nu e corect ce face Irina. Tu ai făcut totul pentru ea.”

„Poate că nu am făcut destul”, am șoptit eu.

A doua zi, am primit un mesaj de la Irina: „Nu vreau să te superi, dar nunta mea e despre familie. Nu simt că ești parte din ea.” M-am uitat minute în șir la ecranul telefonului. M-am simțit mică, inutilă, ca un intrus în propria viață.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare între mine și Doru. El era tot mai nervos, vorbea tot mai puțin. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu Irina:

— Tată, te rog să vii singur. Nu vreau complicații.

— Irina, Mirela te-a crescut! Cum poți să faci asta?

— Nu vreau să vorbesc despre asta.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi toți.

Într-o zi, Mariana a venit la noi acasă. Nu mă așteptam. A intrat direct în sufragerie și m-a privit în ochi:

— Mirela, știu că nu e ușor pentru tine. Dar Irina are nevoie de timp. Poate ai forțat lucrurile prea mult.

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi:

— Tot ce am vrut a fost să-i fiu aproape.

— Poate că tocmai asta a speriat-o. Poate că are nevoie să știe că nu vrei să-i iei locul mamei ei.

După ce a plecat Mariana, am stat mult pe gânduri. Oare chiar am greșit? Oare am încercat prea mult? Oare dragostea mea a sufocat-o?

În ziua nunții, Doru s-a îmbrăcat în costum și a plecat singur. Am rămas acasă, privind pe fereastră cum lumea merge mai departe fără mine. Am plâns ore întregi. Seara târziu, Doru s-a întors tăcut. Nu mi-a spus nimic despre nuntă. S-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău, Mirela. Poate că timpul va schimba ceva.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Doru s-a răcit. Irina nu mi-a mai scris niciodată. Mă întreb în fiecare zi dacă ar fi trebuit să fac altfel. Dacă ar fi trebuit să renunț mai devreme sau să lupt mai mult.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza noastră de familie de pe perete. Oare ce înseamnă cu adevărat să fii parte dintr-o familie? E suficient să iubești sau trebuie ca și ceilalți să te accepte? Voi ce credeți?