Între Datorie și Dragoste: Povestea Mea Despre Familie, Sacrificiu și Răscrucea Alegerilor

— Irina, nu mai pot! Nu e corect să suferim amândoi din cauza problemelor financiare ale părinților tăi! vocea lui Vlad răsună în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, în timp ce eu stau cu mâinile tremurânde pe marginea mesei. Miroase a cafea rece și a neliniște. Mă uit la el, încercând să găsesc în ochii lui puțină înțelegere, dar tot ce văd e oboseală și frustrare.

— Vlad, e mama! Nu pot să stau cu mâinile în sân. Are nevoie de operație, altfel… nu știu cât mai rezistă. Știi cât a muncit pentru mine, pentru noi toți. Cum să nu o ajut?

El oftează, se ridică brusc și începe să se plimbe prin cameră. — Irina, avem și noi ratele la apartament, facturile, copilul la grădiniță… De unde să scoatem atâția bani? De ce trebuie să ne sacrificăm viitorul pentru greșelile lor?

Cuvintele lui mă dor mai tare decât orice altceva. Mama nu a făcut nicio greșeală. A crescut singură doi copii după ce tata a murit într-un accident stupid pe șantier. A tras din greu la fabrica de confecții, a renunțat la haine noi ca să avem noi ghiozdane și pantofi. Acum, când are nevoie de mine, cum să-i întorc spatele?

Telefonul sună. E sora mea, Camelia. — Irina, doctorul zice că trebuie să decidem repede. Operația costă 18.000 de lei. Eu am strâns doar 3.000… Tu?

Îmi mușc buza. — Mai am 2.000 puși deoparte… Vlad nu vrea să ne atingem de economii…

Camelia oftează. — Poate vorbim cu unchiul Gică? Sau facem un împrumut?

Închid telefonul și mă prăbușesc pe scaun. Vlad mă privește cu o privire rece.

— Să nu te gândești să iei credit pe numele nostru! Am muncit ani de zile să ieșim din datorii.

— Dar dacă era mama ta? Ai fi zis la fel? îl întreb cu voce joasă.

Se uită la mine lung, apoi dă din cap: — Nu e vorba despre cine e bolnav, ci despre principiu. Părinții trebuie să se descurce singuri la bătrânețe. Nu e vina noastră că nu au pus nimic deoparte.

Mă simt ca și cum m-ar fi lovit cineva în stomac. Cum poate spune asta despre mama? Oare chiar atât de diferiți suntem?

În zilele următoare, atmosfera în casă devine irespirabilă. Vlad vorbește doar strictul necesar, iar eu mă simt vinovată pentru fiecare leu cheltuit pe medicamentele mamei. Seara, când îl aud pe fiul nostru, Radu, întrebând inocent: — Mami, de ce plângi? — mă simt sfâșiată între două lumi.

La serviciu nu mă pot concentra. Șefa mă cheamă la ea: — Irina, ai greșit din nou raportul. Ce se întâmplă cu tine?

Nu pot spune adevărul. În România, problemele personale nu interesează pe nimeni la muncă. Zâmbesc forțat și spun că sunt doar obosită.

Într-o seară, după ce Radu adoarme, îl găsesc pe Vlad în sufragerie, uitându-se absent la televizor.

— Vlad, te rog… Hai să găsim o soluție împreună. Nu vreau să ne certăm din cauza asta.

El tace o vreme, apoi spune:

— Irina, eu am crescut altfel. La noi în familie fiecare era pe cont propriu. Tata mi-a zis mereu: „Fiecare cu crucea lui.” Dacă îi ajuți acum, o să ceară mereu.

— Mama nu a cerut niciodată nimic! îi răspund printre lacrimi.

— Dar acum cere! Și dacă îi dai azi 10.000 de lei, mâine vor mai avea nevoie de ceva… Unde tragem linia?

Nu știu ce să-i răspund. Poate are dreptate? Sau poate eu sunt prea legată de trecut?

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la copilăria mea: la iernile când mama făcea focul cu lemne furate din pădure ca să nu înghețăm; la verile când mergeam cu ea la cules de zmeură ca să avem bani de rechizite; la serile când îmi citea povești chiar dacă era epuizată după două schimburi la fabrică.

A doua zi dimineață mă hotărăsc: vând verigheta de aur a bunicii și lanțul primit la majorat. Strâng încă 1.500 de lei. Îi spun lui Vlad ce am făcut.

— Ești nebună! urlă el. Pentru ce te-ai măritat dacă tot singură rezolvi totul?

— Pentru că nu pot trăi cu gândul că am lăsat-o pe mama să moară!

El pleacă trântind ușa. Radu se trezește speriat și mă întreabă dacă tata se mai întoarce acasă.

În ziua operației merg la spital cu Camelia. Mama e palidă dar zâmbește slab:

— Nu trebuia să vă chinuiți atâta pentru mine…

— Ba da, mamă! îi spun printre lacrimi. Pentru tine fac orice.

Operația reușește, dar relația mea cu Vlad rămâne rece ca gheața. Nu mai vorbim despre bani sau familie; doar despre Radu și facturi.

Într-o seară îl aud spunând la telefon mamei lui: — Nu, mamă, nu pot veni weekendul ăsta… Da, Irina are probleme cu ai ei…

Mă simt mică și singură în apartamentul nostru prea strâmt pentru atâtea tăceri grele.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de părinți și unde începe loialitatea față de partener? Oare sacrificiul pentru familie ne rupe sau ne unește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?