O aniversare pe muchie de cuțit: Când trădarea iese la iveală

— Nu-mi vine să cred că ai invitat-o pe Irina la petrecere! vocea Anei răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, în timp ce încercam să așez farfuriile pe masă, cu mâinile tremurânde.

Am rămas împietrit. Nu era niciun motiv ca Ana să știe cine e Irina pentru mine. Sau poate că era? În ultimele luni, distanța dintre noi crescuse ca un zid rece. Eu mă refugiasem în brațele Irinei, colega mea de la birou, iar Ana… Ana devenise tot mai tăcută, tot mai absentă.

Petrecerea de ziua mea trebuia să fie o simplă formalitate. Invitasem câțiva prieteni, pe sora mea, pe părinții Anei și, desigur, pe Irina — sub pretextul că e o colegă apropiată. Nu mă așteptam ca Ana să observe ceva. Dar privirea ei, tăioasă și neiertătoare, îmi spunea că știe mai mult decât lasă să se vadă.

— E doar o colegă, am bâiguit eu, evitând să o privesc în ochi.

Ana a zâmbit amar. — O colegă? Atunci de ce ai șters mesajele de pe telefon?

M-am simțit golit de orice scuză. În mintea mea se derulau scenele din ultimele luni: serile târzii la birou, minciunile spuse cu jumătate de gură, promisiunile încălcate. M-am întrebat de ce nu am avut curajul să-i spun adevărul. Poate pentru că încă o iubeam. Sau poate pentru că nu voiam să pierd confortul unei vieți pe care o cunoșteam prea bine.

Oaspeții au început să sosească. Sora mea, Maria, a adus un tort imens și a încercat să destindă atmosfera cu glume despre copilărie. Tata s-a așezat la televizor, ignorând tensiunea din aer. Irina a intrat ultima, cu un buchet de flori și un zâmbet stânjenit.

— La mulți ani, Vlad! a spus ea, evitând privirea Anei.

Ana a privit-o lung, apoi s-a retras în dormitor sub pretextul că trebuie să aranjeze cadoul. Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una în care eram soțul fidel și tatăl responsabil, alta în care eram bărbatul slab care nu știe să spună nu tentației.

După ce am tăiat tortul și am ciocnit paharele cu vin ieftin de la supermarket, Ana s-a întors cu o cutie mică, împachetată stângaci.

— Vlad, am un cadou pentru tine. Dar înainte să-l deschizi, vreau să-ți spun ceva.

Toată lumea a tăcut. Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Ana s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Știu totul despre tine și Irina. Știu de luni bune. Și știu și că nu mai pot trăi așa.

Irina a scăpat buchetul din mână. Maria a încercat să spună ceva, dar tata a ridicat mâna ca să facă liniște.

— Vlad, ai două opțiuni: ori recunoști totul acum și vedem dacă putem repara ceva, ori… ne despărțim aici și acum. Nu mai pot trăi cu minciuni.

Am simțit cum mă prăbușesc în scaun. Irina s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără să spună nimic. Oaspeții au rămas stană de piatră.

— Ana… am început eu, dar cuvintele mi-au murit pe buze.

— Vlad, nu vreau explicații. Vreau adevărul. Pentru mine. Pentru copilul nostru.

Atunci am realizat cât de mult rănisem pe toată lumea din jurul meu. Nu doar pe Ana, ci și pe Maria, care mă privise mereu ca pe un model; pe tata, care nu-și arătase niciodată sentimentele dar care acum părea mai bătrân ca oricând; și pe fiica noastră, Ilinca, care dormea liniștită în camera ei fără să știe că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.

Am recunoscut totul. Fiecare detaliu rușinos, fiecare minciună spusă la repezeală. Ana m-a ascultat fără să plângă, fără să țipe. Doar ochii îi erau goi.

— Îți mulțumesc că ai fost sincer măcar acum. Dar nu pot să te iert atât de ușor. Am nevoie de timp… și poate de spațiu.

Petrecerea s-a terminat brusc. Oaspeții au plecat în liniște, evitând să mă privească în ochi. Am rămas singur în sufragerie cu cutia nedeschisă în față.

Am deschis-o tremurând: era o fotografie cu noi trei — eu, Ana și Ilinca — dintr-o vacanță la mare, când încă eram fericiți. Pe spate scria: „Asta am pierdut?”

M-am prăbușit pe canapea și am plâns pentru prima dată după ani de zile. Pentru tot ce am distrus cu propriile mele mâini.

Acum stau aici și mă întreb: merită vreodată o aventură tot ce poți pierde într-o clipă? Poate fi iertată trădarea sau rămâne mereu o rană deschisă? Voi ce credeți?