La petrecerea aceea, am întâlnit-o pe Zoia și aproape am pierdut totul: Cum mi-am salvat căsnicia

— Vlad, nu-mi vine să cred că ai uitat din nou să iei pâine! strigă Irina din bucătărie, vocea ei tăioasă tăind liniștea serii. Mă uitam la ceas, încercând să-mi adun gândurile după o zi infernală la birou. Înainte să apuc să răspund, telefonul vibra pe masă: „Nu uita de petrecerea de la Andrei, la 8!”

Nu aveam chef de nimic. Dar Andrei era prietenul meu din copilărie și, de când ne-am mutat în București, rareori mai ieșeam împreună. Irina a oftat când i-am spus că plec. „Poate ar trebui să stai acasă, Vlad. Avem nevoie să vorbim.” Dar nu am ascultat-o. Am fugit de acasă ca un laș, sperând că o noapte cu băieții va alunga norii negri care se adunaseră peste căsnicia noastră.

Petrecerea era în toi când am ajuns. Muzică tare, râsete, pahare ridicate. Printre fețe cunoscute, am zărit-o pe Zoia. Nu era genul de frumusețe care să întoarcă toate privirile, dar avea ceva magnetic: ochii ei verzi și zâmbetul ironic m-au făcut să uit pentru o clipă de toate problemele mele.

— Nu pari să te distrezi prea tare, mi-a spus ea, apropiindu-se cu un pahar de vin.

— Sincer? Nici nu știu de ce am venit, am răspuns, încercând să par relaxat.

Am vorbit ore întregi despre orice: muzică, filme, vise neîmplinite. M-a ascultat cu o atenție pe care nu o mai simțisem de mult. Când mi-a atins mâna, am simțit un curent electric. Am râs împreună, am dansat, iar la finalul serii m-am trezit în fața blocului ei, fără să-mi dau seama cum am ajuns acolo.

— Vlad, nu trebuie să faci nimic ce nu vrei, mi-a șoptit ea.

Am ezitat o clipă. În minte îmi răsuna vocea Irinei: „Poate ar trebui să stai acasă…” Dar dorința era prea puternică. Am urcat cu Zoia și am petrecut o noapte care avea să mă bântuie mult timp.

A doua zi dimineață, mă simțeam gol pe dinăuntru. Am privit telefonul: 12 apeluri pierdute de la Irina. Am fugit acasă cu inima cât un purice. Irina mă aștepta în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— Unde ai fost? De ce nu ai răspuns?

Am mințit. Am spus că am dormit la Andrei. Dar ea știa. M-a privit lung și a spus doar atât:

— Dacă ai ceva să-mi spui, spune acum.

Am tăcut. Zilele au trecut ca prin ceață. Între mine și Irina s-a așternut o tăcere grea. Am început să mă gândesc tot mai des la Zoia, la felul în care mă făcea să mă simt viu. Dar fiecare mesaj primit de la ea îmi adâncea vinovăția.

Într-o seară, Irina a izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Simt că nu te mai cunosc! Ce s-a întâmplat cu noi?

Atunci am cedat. Am recunoscut totul: petrecerea, noaptea cu Zoia, minciunile. Irina a plâns ore întregi. Mi-a spus că vrea să plece la mama ei cu fetița noastră, Mara.

— Nu pot trăi cu cineva care mă minte și mă trădează!

Am simțit că lumea mi se prăbușește. M-am dus la Andrei și i-am povestit totul.

— Ești un prost, Vlad! Dar dacă chiar îți iubești familia, luptă pentru ea! Nu lăsa o greșeală să-ți distrugă viața!

Am început să merg la terapie de cuplu cu Irina. Primele ședințe au fost un chin: reproșuri, lacrimi, tăceri apăsătoare. Dar încet-încet am început să ne ascultăm din nou. Să ne spunem ce ne doare cu adevărat.

Irina mi-a spus cât de singură s-a simțit în ultimii ani, cum eu eram mereu absent — cu gândul sau cu trupul — iar ea ducea tot greul casei și al copilului singură. Eu i-am spus cât de sufocat m-am simțit de rutina zilnică și cât de mult mi-am dorit să evadez.

Au trecut luni până când Irina a acceptat să rămână. Nu m-a iertat ușor și nici eu nu m-am iertat pe mine însumi. Am rupt orice legătură cu Zoia — chiar dacă tentația a rămas mult timp ca o umbră în sufletul meu.

Astăzi suntem împreună. Nu suntem perfecți și încă avem zile grele. Dar Mara râde din nou prin casă și Irina mă privește uneori cu acea lumină pe care credeam că am pierdut-o pentru totdeauna.

Mă întreb adesea: câți dintre noi nu fugim de problemele noastre în loc să le înfruntăm? Cât de ușor e să risipești tot ce ai construit pentru o clipă de slăbiciune? Poate că adevărata iubire nu e despre perfecțiune, ci despre curajul de a rămâne atunci când totul pare pierdut.