„Așa, deci suntem toți de acord? Fă tu creditul.” Povestea unei decizii care mi-a schimbat viața

— Deci, suntem toți de acord? Fă tu creditul, Ilinca, că tu ai salariu stabil! a spus soacra mea, ridicând sprâncenele și privindu-mă peste ochelarii ei groși.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram la masa din bucătăria lor, cu Vlad lângă mine, mama lui în față și tatăl lui, domnul Doru, care mesteca absent în ceai. În aer plutea mirosul de ciorbă și tensiunea unei decizii care nu era a mea.

— Dar… eu abia am terminat facultatea, încă plătesc rate la laptop… am încercat să spun, dar Vlad mi-a strâns mâna sub masă, semn să tac.

— Ilinca, nu e mare lucru, a intervenit el. E doar un credit mic pentru renovarea apartamentului. Și oricum, tu ai contract pe perioadă nedeterminată. La mine e cu PFA-ul, nu mă ia banca în serios.

— Și dacă nu ne descurcăm? am întrebat încet, simțind cum vocea mi se pierde printre pereții vopsiți în galben pal.

Soacra mea a oftat teatral:

— Nu fi copilă! Toată lumea face credite. Și-apoi, dacă nu te implici și tu, ce fel de noră ești?

M-am uitat la Vlad. Nu a spus nimic. Nici măcar nu m-a privit. În acel moment am simțit că nu mai sunt parte din povestea noastră, ci doar un pion într-un joc pe care nu-l înțelegeam.

Am ajuns în familia lui Vlad la 19 ani, după șase luni de relație intensă. M-am îndrăgostit de el ca o adolescentă naivă, visând la o viață împreună ca-n filmele romantice. Ne-am mutat la părinții lui pentru că „e mai ușor să strângem bani pentru ceva al nostru”. Dar „al nostru” s-a transformat rapid în „al lor”, iar eu am devenit fata bună la toate: găteam, spălam, făceam cumpărături și încercam să nu deranjez pe nimeni.

Primele luni au fost suportabile. Mă agățam de fiecare zâmbet al lui Vlad și de promisiunile lui că „o să fie bine”. Dar încet-încet am început să simt că nu mai am aer. Orice decizie trebuia aprobată de mama lui Vlad. Dacă voiam să ies cu prietenele, trebuia să anunț din timp. Dacă voiam să cumpăr ceva pentru mine, trebuia să justific fiecare leu.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă și am găsit bucătăria plină de vase murdare, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Parcă trăiesc într-o colivie!

El a ridicat din umeri:

— E doar o perioadă. O să vezi că ne descurcăm.

Dar perioada aceea părea că nu se mai termină niciodată.

Apoi a venit discuția despre credit. Soacra mea voia să renoveze apartamentul și să-și schimbe mobila din sufragerie. Era convinsă că eu sunt soluția perfectă: tânără, angajată la stat, fără copii — deci „risc mic” pentru bancă. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau sau dacă pot. S-a presupus că voi accepta fără să crâcnesc.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la cât de greu i-a fost după ce tata ne-a părăsit și la cum a tras de fiecare leu ca să mă țină la facultate. M-am gândit la visurile mele — să devin profesoară, să am un colț al meu unde să citesc și să scriu poezii. Unde dispăruseră toate acestea?

A doua zi dimineață, când Vlad a plecat la serviciu, am început să-mi împachetez lucrurile. Am pus câteva haine într-o geantă veche și am lăsat pe pat o scrisoare scurtă:

„Nu pot să trăiesc viața altora. Îmi pare rău.”

Am luat autobuzul spre cartierul copilăriei mele. Mama m-a primit cu brațele deschise și cu ochii plini de lacrimi.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

Am izbucnit în plâns:

— Nu mai pot… Nu mai știu cine sunt…

Mama m-a ținut strâns și mi-a șoptit:

— Ești Ilinca mea cea curajoasă. Și ai dreptul să spui NU.

Au trecut câteva zile până când Vlad m-a sunat. Vocea lui era rece:

— Ai exagerat. Puteai măcar să discuți cu mine înainte să pleci ca o copilă răsfățată.

— Am încercat de atâtea ori… Dar niciodată nu m-ai auzit cu adevărat.

A tăcut. Apoi a spus:

— Mama e foarte supărată.

Am zâmbit amar:

— Știu. Dar eu sunt mai supărată pe mine că am uitat cine sunt.

Nu m-am întors. Am început să-mi caut chirie și mi-am găsit un post la o școală mică din apropiere. A fost greu — nopți întregi am plâns după dragostea pe care credeam că o pierdusem. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru relația noastră. Dar știu sigur că nu vreau să trăiesc viața altora doar ca să nu supăr pe cineva.

Oare câte femei ca mine au tăcut prea mult timp? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?