Nu-mi vei mai vedea niciodată nepoții

— Doamnă Maria, nora dumneavoastră tocmai a plecat cu copiii. A chemat ambulanța și a spus că nu-i veți mai vedea niciodată.

Vocea Irinei, vecina de la doi, mi-a străpuns liniștea după-amiezii ca un cuțit. Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat cana de ceai pe masă și am rămas nemișcată, cu telefonul lipit de ureche. „Poate e o glumă proastă”, mi-am spus în gând, dar tonul Irinei era prea serios.

— A țipat pe scară, doamnă Maria. Spunea că nu mai suportă, că v-ați pierdut controlul. Și cel mic plângea…

Am închis ochii. Mi-am amintit de dimineața aceea: discuția aprinsă cu Alina, nora mea, despre cum îi cresc pe Vlad și pe Ilinca. Mereu am crezut că știu ce e mai bine pentru ei. Poate am fost prea insistentă, poate am trecut linia. Dar să nu-mi mai văd nepoții? Să plece așa?

Am lăsat telefonul să cadă pe masă și am început să tremur. Am ieșit pe hol, poate o prind din urmă. Dar era liniște. Ușa lor era larg deschisă, apartamentul gol. Pe jos, o jucărie de pluș a Ilincăi, uitată în grabă.

— Ce s-a întâmplat, mamă? — a apărut Mihai, fiul meu, din dormitor. Avea ochii obosiți, cearcăne adânci. — Cine a sunat?

Nu știam ce să-i spun. Cum să-i spun că soția lui a plecat cu copiii și nu știu dacă îi vom mai vedea vreodată?

— Alina… a plecat… cu Vlad și Ilinca. A zis că nu se mai întoarce.

Mihai s-a prăbușit pe canapea. Știam că relația lor scârțâia de luni bune. El lucra mult, ea se simțea singură. Eu încercam să ajut, dar poate am ajutat prea mult.

— Ce i-ai spus? — m-a întrebat Mihai cu voce stinsă.

— Nimic… doar… i-am zis că ar trebui să fie mai atentă la copii. Vlad era răcit și i-am dat eu siropul, ea s-a supărat…

Mihai și-a trecut mâna prin păr.

— Mamă, ți-am spus să nu te bagi mereu! Alina simte că nu are loc în casa asta…

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva în piept. Am vrut doar să ajut! Să fiu bunica aceea care îi salvează pe toți…

A trecut o oră până când Mihai a reușit să o sune pe Alina. Nu a răspuns. A încercat de zeci de ori. Eu stăteam în bucătărie și mă uitam la peretele plin cu desenele copiilor: fluturi colorați, case cu acoperiș roșu, soare zâmbitor. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng.

Seara târziu, Mihai a primit un mesaj: „Suntem bine. Nu vreau să mă mai întorc acolo. Nu vreau ca mama ta să-mi mai spună cum să-mi cresc copiii.”

Am citit mesajul cu voce tare și am simțit cum Mihai se îndepărtează de mine cu fiecare cuvânt. Nu a spus nimic, dar privirea lui era plină de reproș.

A doua zi dimineață am ieșit la piață, poate mă liniștesc printre oameni. Dar toți mă priveau ciudat. Se zvonise deja: „Maria și-a gonit nora și nepoții.” Am simțit rușinea ca pe o povară grea pe umeri.

Seara, am încercat să o sun pe Alina. Mi-a răspuns după multe încercări.

— Alina… te rog… lasă-mă să-i văd măcar pe copii.

— Nu pot, doamnă Maria! Nu pot! M-am săturat să fiu mereu judecată! Să simt că nu sunt niciodată destul de bună pentru familia voastră!

— Dar eu doar am vrut să ajut…

— Ajutorul dumneavoastră mă sufocă! Vlad are nevoie de mama lui, nu de cineva care îi spune mereu că fac totul greșit!

Am vrut să-i spun cât de mult îi iubesc pe copii, cât de mult o respect pe ea ca mamă. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

Au trecut zilele greu, fiecare fără glasul vesel al copiilor prin casă era o pedeapsă. Mihai mergea la serviciu abătut, acasă nu vorbea cu mine decât strictul necesar.

Într-o seară, m-am trezit plângând în fața oglinzii din baie. M-am întrebat: unde am greșit? De ce nu pot fi bunica aceea iubită din povești? De ce tot ce fac se transformă în reproșuri?

Am început să scriu scrisori pentru Alina și copii. Le-am pus în cutia poștală a apartamentului unde știam că stau temporar la sora ei. Nu mi-a răspuns nimeni.

Într-o zi, la ușă a apărut Vlad, singur, ținând strâns o scrisoare în mână.

— Bunico… mama zice că nu pot sta mult… dar mi-era dor de tine.

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Am încercat să nu-l întreb nimic despre Alina sau Ilinca. I-am dat prăjitura lui preferată și l-am lăsat să deseneze pe frigider.

Când a venit Alina după el, m-a privit rece.

— Vreau doar să știți că nu mă întorc până nu înțelegeți că eu sunt mama lor.

Am dat din cap și am șoptit:

— Îmi pare rău…

Nu știu dacă m-a crezut sau dacă va fi vreodată ca înainte. Dar știu că trebuie să schimb ceva la mine dacă vreau să-mi văd nepoții crescând.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare câte mame și bunici trec prin asta? Oare cât de greu e să găsești echilibrul între iubire și control? Voi ce ați face în locul meu?