Anii departe de casă: Am muncit pentru viitorul lor, dar nu mi-au mai deschis ușa

— Nu poți rămâne la mine diseară, mamă. Am musafiri, și… știi cum e. Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, era tăioasă, de parcă fiecare cuvânt ar fi tăiat o bucată din inima mea. Stăteam în pragul apartamentului pe care i-l cumpărasem cu banii strânși în douăzeci de ani de muncă în Italia. Aveam două valize la picioare și o speranță firavă că, după atâta timp, voi găsi acasă un loc unde să-mi odihnesc sufletul.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum vi se strânge inima când copilul vostru vă privește ca pe un străin. Eu am simțit-o atunci, în acea seară ploioasă de noiembrie, când am realizat că nu mai am nicio casă a mea. M-am întors pe scara blocului, cu pașii grei și ochii înlăcrimați. Pe drum spre gară, m-am gândit la toate nopțile petrecute singură într-o cameră de cămin din Torino, la toate zilele când am spălat bătrâni necunoscuți și am visat la îmbrățișarea copiilor mei.

M-am născut într-un sat mic din Buzău. Am crescut cu lipsuri, dar cu dragoste. Când soțul meu, Doru, a murit într-un accident de muncă la combinat, am rămas singură cu trei copii mici: Ioana, Radu și Ana. Nu aveam altă soluție decât să plec la muncă în străinătate. Am lăsat copiii în grija mamei mele și am plecat cu inima frântă, promițându-le că mă voi întoarce cu bani pentru o viață mai bună.

Anii au trecut greu. În Italia am fost femeie de serviciu, apoi badantă. Am dormit pe canapele străine, am mâncat resturi și am îndurat umilințe. Dar fiecare euro pus deoparte era pentru copiii mei. Le trimiteam bani lunar, le cumpăram haine și rechizite. În fiecare vară veneam acasă cu sacoșe pline și dor cât pentru un an întreg.

Dar copiii mei au crescut fără mine. Ioana a devenit profesoară, Radu s-a făcut inginer, iar Ana a terminat medicina. Le-am cumpărat fiecăruia câte un apartament în orașul lor. M-am gândit că așa le asigur viitorul și că într-o zi ne vom reuni toți sub același acoperiș.

Când m-am pensionat și am decis să mă întorc definitiv acasă, am anunțat cu bucurie pe toată lumea. Dar bucuria mea s-a izbit de ziduri reci. Ioana m-a primit politicos, dar distant. Radu mi-a spus că are prea mult de lucru și că nu poate să mă găzduiască decât „temporar”. Ana nici măcar nu a răspuns la telefon prima dată.

Într-o seară, după ce am dormit două nopți pe canapeaua lui Radu, l-am auzit vorbind la telefon cu soția lui: „Nu pot să o țin mult aici. E greu cu copiii, nu avem loc.” M-am simțit ca o povară. A doua zi am plecat fără să spun nimic.

Am încercat la Ana. M-a întâmpinat cu un zâmbet forțat: „Mamă, știi că lucrez ture de noapte… Nu pot avea grijă de tine acum.” Am dormit o noapte pe banca din fața blocului ei, sub privirile curioase ale vecinilor.

Într-o zi m-am dus la cimitir, la Doru. Am plâns lângă crucea lui și i-am spus tot ce aveam pe suflet: „Am făcut tot ce am putut pentru ei. Oare unde am greșit?”

Într-un final, m-am întors în satul natal. Casa părintească era dărăpănată, dar măcar era a mea. Vecina mea, tanti Maria, m-a întâmpinat cu lacrimi în ochi: „Săraca de tine, Ileana! Ai muncit o viață pentru copii și uite cum te-au uitat…”

Zilele treceau greu. Uneori primeam câte un telefon scurt de la copii: „Ești bine? Ai nevoie de bani?” Dar niciunul nu mă întreba dacă mi-e dor sau dacă vreau să-i văd.

În Ajunul Crăciunului am încercat din nou să-i adun pe toți la masă. Le-am gătit sarmale și cozonaci ca pe vremuri. Au venit pe fugă, au mâncat grăbiți și au plecat fiecare la casa lui. Am rămas singură cu farfuriile nespălate și cu sufletul gol.

Într-o zi, Ioana mi-a spus: „Mamă, tu ai ales să pleci. Noi ne-am descurcat cum am putut.” Am vrut să-i spun că nu am avut de ales, că tot ce am făcut a fost pentru ei. Dar cuvintele mi s-au oprit în gât.

Acum stau la fereastra casei mele vechi și privesc drumul pustiu. Mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă dragostea se măsoară doar în bani și apartamente.

Oare câți dintre noi ajungem străini în propria familie? Câte mame ca mine au muncit o viață întreagă pentru copii care nu le mai recunosc vocea?