Vizita neașteptată a soacrei mele: o ușă trântită și o tăcere grea

— Nu pot să cred că nici măcar nu te-ai gândit să-i oferi o cafea, Irina! Vocea lui Radu, soțul meu, răsuna în bucătărie ca un ecou al reproșurilor pe care le simțeam deja în piept. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe ușa care tocmai fusese trântită cu putere de Victoria, soacra mea.

Totul a început într-o dimineață de sâmbătă, când încă nu apucasem să mă dezmeticesc după o săptămână grea la serviciu. Radu era la piață, copiii încă dormeau, iar eu încercam să-mi găsesc liniștea cu o carte și un ceai. Sunetul soneriei m-a făcut să tresar. Am deschis ușa și acolo era ea, Victoria, cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau deja o urmă de nemulțumire.

— Bună dimineața, Irina! Am trecut să văd ce mai faceți, poate bem o cafea împreună, a spus ea, intrând fără să aștepte invitația.

Am zâmbit politicos, dar în mintea mea se derulau toate momentele tensionate dintre noi: privirile tăioase la mesele de familie, sfaturile nesolicitate despre cum să-mi cresc copiii sau cum să-l „țin” pe Radu aproape. Am încercat să fiu amabilă:

— Sigur, poți să iei loc. Eu tocmai beam un ceai…

Am uitat complet de cafea. Am vorbit despre vreme, despre copii, despre vecini. Victoria părea tot mai iritată, răspunzând monosilabic. La un moment dat s-a ridicat brusc:

— Cred că am deranjat. Nu vreau să stau unde nu sunt dorită!

A ieșit trântind ușa. Am rămas împietrită. Când Radu s-a întors și a aflat ce s-a întâmplat, m-a privit cu dezamăgire:

— Știi cât ține mama la obiceiurile astea… O cafea nu era mare lucru.

M-am simțit mică și vinovată. Dar oare era doar vina mea? De ce trebuia mereu să fiu eu cea care cedează? De ce nu putea Victoria să mă accepte așa cum sunt?

Seara, copiii au simțit tensiunea din casă. Maria m-a întrebat:

— Mami, de ce ești tristă?

Am zâmbit forțat:

— Uneori oamenii mari se supără din lucruri mici.

Dar nu era chiar așa de simplu. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la mama mea, la cât de diferită era: caldă, iertătoare, niciodată nu ținea supărare. Mi-am amintit cum am crescut într-o casă unde conflictele se rezolvau cu vorbe blânde și îmbrățișări. De ce nu puteam avea și eu asta aici?

A doua zi am încercat să vorbesc cu Radu:

— Poate ar trebui să-i spui mamei tale că nu totul trebuie să fie ca la ea acasă…

El a oftat:

— Irina, știi că mama e sensibilă. Dacă nu simte că e apreciată, se retrage și ține minte orice.

— Dar eu? Eu nu contez? Mereu trebuie să mă adaptez eu?

Radu a tăcut. Am simțit că mă lupt singură cu un zid invizibil.

În zilele următoare, Victoria nu a mai dat niciun semn. La școală, Maria a desenat o familie cu două case separate. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus:

— Pentru că bunica nu mai vine la noi…

Am simțit un nod în gât. Nu voiam ca fetița mea să crească într-o familie divizată de orgolii și neînțelegeri.

După o săptămână, am decis să merg eu la Victoria. Am bătut la ușa ei cu inima cât un purice. Mi-a deschis fără zâmbet.

— Bună ziua…

— Ai venit pentru ceva anume?

— Am venit să vorbim… Poate am greșit că nu ți-am oferit cafea atunci. Dar uneori simt că orice aș face nu e suficient…

Victoria s-a uitat lung la mine:

— Eu doar vreau să simt că fac parte din familie.

— Și eu vreau același lucru… Dar familia înseamnă și acceptare, nu doar reguli și obiceiuri.

A fost pentru prima dată când am vorbit deschis. Nu ne-am îmbrățișat, dar am simțit că s-a spart o barieră.

Când am plecat, Victoria mi-a spus încet:

— Data viitoare facem cafeaua împreună.

Acasă, Radu m-a privit mirat:

— Ai fost la mama?

— Da. Trebuia să încercăm măcar să ne înțelegem…

Acum mă întreb: câte familii se destramă din cauza unor lucruri mici care devin munți de resentimente? Oare chiar trebuie mereu să cedăm sau putem găsi o cale de mijloc? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?