Testamentul care mi-a frânt inima: Povestea unei trădări neașteptate

— Nu se poate, mamă! Nu se poate! — am urlat, cu actele tremurând în mâini, în mijlocul sufrageriei noastre care mirosea încă a cafea și a parfumul lui Radu. Mama stătea pe marginea canapelei, cu ochii umezi, neștiind dacă să mă îmbrățișeze sau să mă lase să urlu.

În acea dimineață, notarul mi-a înmânat testamentul lui Radu. Mă așteptam la orice, dar nu la asta. După douăzeci și doi de ani de căsnicie, după ce am crescut împreună o fată minunată, după ce am construit o afacere de familie din nimic, nu mi-a lăsat nimic. Nici partea lui din atelierul auto, nici economiile noastre. Totul mergea către o anume „Irina Popescu”. O femeie despre care nu auzisem niciodată.

— Poate e o greșeală, poate e altcineva cu același nume… — a încercat mama să mă liniștească, dar vocea ei suna fals, ca și cum nici ea nu credea ce spune.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am început să răscolesc prin sertare, să caut orice indiciu. Poze, scrisori, facturi… Nimic. Radu fusese mereu discret, dar niciodată nu mi-a dat motive să cred că ar ascunde ceva atât de grav.

Seara, când Maria, fiica noastră, a venit acasă de la facultate, m-a găsit plângând pe podea. S-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

I-am spus totul printre sughițuri. Maria a rămas tăcută câteva minute, apoi a spus:

— Trebuie să aflăm cine e femeia asta. Nu cred că tata ar fi făcut asta fără un motiv.

A doua zi am început să investigăm. Am sunat la atelierul auto unde Radu lucra cu fratele lui, Costin. Când am întrebat de Irina Popescu, Costin a tăcut prelung la telefon.

— Nu știu cine e… — a spus el în cele din urmă, dar vocea îi tremura.

— Costin, te rog! Am dreptul să știu!

A închis telefonul fără să mai spună nimic. Am simțit cum furia îmi urcă în piept. Toată lumea părea să știe ceva ce eu nu știam.

În zilele următoare am mers la notar din nou. L-am întrebat direct:

— Cine este Irina Popescu?

Notarul s-a uitat la mine cu milă:

— Doamnă Ionescu, nu pot divulga detalii personale. Dar vă pot spune că domnul Radu Ionescu a venit de două ori cu această doamnă la birou în ultimul an.

Am ieșit pe hol cu picioarele moi. Maria mă aștepta afară.

— E clar că tata avea o relație cu ea… — a spus încet.

Nu voiam să cred. Radu fusese totul pentru mine. Împărțisem bucurii și necazuri, ne certasem și ne-mpăcasem de zeci de ori. Îmi aminteam cum râdea când îi aduceam cafeaua dimineața sau cum mă lua de mână când mergeam la piață duminica.

Într-o seară, am găsit curajul să merg la atelier. Costin era acolo, singur, cu mâinile murdare de ulei.

— Costin, te rog… Spune-mi adevărul!

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii roșii.

— Irina… Irina e fiica lui Radu dintr-o relație veche. Nici el nu știa de ea până acum doi ani. Mama ei i-a scris atunci când fata a împlinit 18 ani. Radu s-a întâlnit cu ea pe ascuns… N-a vrut să vă rănească.

Am simțit că mă prăbușesc. O fiică? O altă familie? Toți anii aceștia am trăit într-o minciună? M-am gândit la toate serile când Radu întârzia acasă și îmi spunea că are mult de lucru la atelier…

Acasă, Maria m-a privit cu ochii mari:

— Deci am o soră?

Nu știam ce să-i răspund. Eram furioasă pe Radu pentru că ne ascunsese adevărul, dar și pe mine pentru că nu am văzut semnele.

Zilele au trecut greu. Familia s-a împărțit în tabere: unii mă compătimeau, alții spuneau că trebuie să accept situația și să încerc să cunosc fata aceea. Mama insista să merg la biserică și să iert.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Irina. Era scrisă stângaci:

„Nu vreau nimic din ce nu mi se cuvine. Nici eu nu l-am cunoscut pe tata până de curând. Îmi pare rău pentru durerea pe care v-o provoc fără voia mea.”

Am plâns citind-o. Poate că nici ea nu ceruse nimic din toate astea. Poate că vina era doar a lui Radu — sau poate viața e mai complicată decât vrem noi să credem.

Maria a insistat să o cunoaștem pe Irina. Am acceptat cu inima strânsă. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Irina era timidă, cu ochii verzi ca ai lui Radu și zâmbetul stângaci.

— Îmi pare rău… — a spus ea încet.

Nu am putut decât să dau din cap și să-i spun:

— Și mie…

Am stat acolo ore întregi vorbind despre Radu, despre copilărie, despre visele noastre frânte.

Acum, după luni de zile, încă nu știu dacă pot ierta cu adevărat. Dar știu că viața merge înainte și că trebuie să găsesc puterea să mă ridic din nou.

Mă întreb uneori: câte secrete pot încăpea într-o viață de om? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?