Testamentul de pe noptieră: Povara unei iubiri împărțite

— Nu pot să cred, Ioana! Cum să facă mama așa ceva? am urlat, cu hârtia mototolită în mână, lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar camera mirosea a ceai de tei și a vechi. Ioana stătea în prag, cu ochii mari, speriată, ca atunci când eram mici și ne ascundeam de furtună sub aceeași pătură.

— Ce-ai găsit? Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, dar vocea îi tremura.

Am aruncat testamentul pe pat. „Toate bunurile mele îi revin fiicei mele, Ioana.” Atât. Niciun cuvânt despre mine. Nicio explicație. Parcă nu mai eram fiica ei.

M-am prăbușit pe podea, simțind că tot ce am construit împreună cu mama se năruie într-o clipă. Îmi aminteam cum mă ținea de mână la serbările școlare, cum îmi făcea supă de pui când aveam febră, cum îmi spunea că suntem egale, că ne iubește la fel. Dar atunci, în lumina palidă a veiozei, totul părea o minciună.

Ioana s-a apropiat încet și a ridicat hârtia. A citit-o de două ori, apoi s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu știu ce să spun… Poate e o greșeală? Poate nu e ultimul testament?

— Nu e o greșeală! am izbucnit. E scrisul ei! E semnătura ei! De ce? De ce numai tu?

A tăcut. În camera noastră de copilărie, pereții păstrau încă urmele desenelor noastre cu creionul. Dar între noi se ridicase un zid.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu mama. Era pe terasă, udând florile. Am simțit un nod în gât.

— Mamă… am găsit testamentul tău.

S-a oprit din udat și m-a privit lung. În ochii ei am văzut oboseală și ceva ce nu puteam descifra.

— Știam că o să-l găsești într-o zi, a spus încet.

— De ce? De ce ai făcut asta?

A oftat adânc.

— Nu e atât de simplu cum pare, Maria. Tu ai plecat la București, ai serviciu bun, ai casă… Ioana a rămas aici, cu mine. Ea nu are nimic al ei. Am vrut să mă asigur că nu rămâne pe drumuri.

M-am simțit trădată. Tot ce făcusem — studiile, sacrificiile, nopțile nedormite — păreau să fie motive de pedeapsă, nu de mândrie.

— Deci pentru că am muncit și mi-am făcut un rost singură… merit să fiu ștearsă din viața ta?

Mama a încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Nu te-am șters niciodată… Dar uneori trebuie să alegem ce e mai bine pentru cei mai slabi dintre noi.

Am fugit din curte plângând. Seara, Ioana a venit la mine în cameră.

— Maria… nu vreau nimic fără tine. Putem împărți totul. Sau putem renunța la tot.

Am râs amar.

— Nu e vorba de bani sau de casă! E vorba că mama a ales. Și nu m-a ales pe mine.

Au trecut zile în care abia ne-am vorbit. Mama încerca să ne apropie, dar fiecare gest al ei mă rănea și mai tare. Tata murise demult; el ar fi știut să ne împace. Acum eram doar noi trei — trei femei legate prin sânge și despărțite de un act oficial.

Într-o seară, la masa din bucătărie, mama a început să plângă în tăcere. Ioana i-a pus mâna pe umăr.

— Nu mai pot trăi așa… Vreau să vă am pe amândouă aproape. Am greșit? Poate da… Dar am făcut totul din teamă. Teamă că Ioana va rămâne singură. Teamă că tu vei uita de noi.

Am simțit cum furia se topește încet în mine și lasă loc unei tristeți adânci. Poate că mama nu voia să mă rănească. Poate că dragostea ei era doar altfel decât mi-am imaginat eu.

Dar iertarea nu vine ușor. Încerc să-mi spun că familia e mai importantă decât orice act sau avere. Încerc să-mi amintesc de copilăria noastră fericită, de serile când citeam povești împreună la lumina lămpii.

Totuși, ceva s-a schimbat iremediabil între noi. Mă întreb dacă vreodată voi putea trece peste această rană sau dacă voi rămâne mereu prizoniera unei alegeri care nu mi-a aparținut.

Oare cât de mult contează faptele celor dragi atunci când ne simțim trădați? Putem ierta cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu durerea?