Reguli pe Frigider: Povestea unei Mame Între Generații și Proprietate

— Mariana, nu poți intra acum, avem nevoie de intimitate!
Vocea Anei răsuna din spatele ușii, iar eu rămăsesem cu mâna pe clanță, cu sacoșa de cumpărături atârnând grea. Era marți seara, ora șapte și jumătate. Înainte, la ora asta, Radu venea la bucătărie să mă ajute cu cina sau să-mi povestească despre facultate. Acum, totul părea schimbat.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt oaspete în propria mea casă. Când Radu mi-a spus că vrea să se căsătorească cu Ana, nici nu terminase anul trei la Politehnică. Am încercat să-l conving să mai aștepte, să-și termine studiile, să-și găsească un job stabil. — Mamă, o iubesc! Nu vreau să pierd timpul aiurea, mi-a spus el cu ochii sclipind de entuziasm. Am oftat și am acceptat, gândindu-mă că poate dragostea lor va rezista.

Când au avut probleme cu banii — Ana rămăsese fără serviciu, iar chiria la garsoniera lor devenise imposibil de plătit — le-am propus să se mute la mine. Apartamentul meu cu trei camere din Drumul Taberei era destul de mare pentru toți. Am făcut loc în dulapuri, am mutat mobila din camera mică și am încercat să le ofer intimitate. La început, totul părea bine. Ne uitam împreună la seriale, găteam sarmale duminica și râdeam la glumele lui Radu.

Dar apoi au apărut regulile. Într-o seară, când m-am întors de la cumpărături mai devreme decât de obicei, am găsit pe frigider o foaie albă, scrisă cu marker negru: „Reguli de casă”. Am citit cu inima strânsă: „Nu se primesc vizite după ora 20:00”, „Orice modificare în apartament se discută în prealabil”, „Weekend-urile sunt strict pentru noi doi”. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji.

— Ce-i asta? am întrebat răspicat când i-am văzut pe amândoi în sufragerie.
Ana s-a uitat la Radu, iar el a evitat privirea mea.
— Mamă, nu vrem să te supărăm… doar că avem nevoie de spațiu și reguli clare ca să nu ne certăm.
— Spațiu? Reguli? În casa mea? am izbucnit eu.
Ana a încercat să-mi explice calm:
— Mariana, e important pentru noi să avem intimitate ca tineri căsătoriți. Și tu ai nevoie de liniște. Dacă stabilim niște limite, toată lumea va fi mai fericită.

M-am simțit ca un copil certat pentru că a intrat prea devreme în sufragerie la musafiri. M-am retras în camera mea și am plâns. Era apartamentul meu! Eu plătisem ratele ani de zile, eu zugrăvisem pereții și schimbasem faianța din baie. Cum puteau ei să-mi spună când pot sau nu pot primi vizite?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Îmi era teamă să intru în bucătărie după ora opt seara. Dacă venea sora mea în vizită, Ana făcea fețe lungi și se retrăgea în dormitor cu Radu. Odată am adus-o pe vecina Ileana la o cafea și am simțit privirile reci ale Anei pe spatele meu tot timpul.

Radu încerca să fie mediator:
— Mamă, te rog, încearcă să vezi și partea noastră. Și noi ne simțim stânjeniți uneori…
— Dar nu e normal! am răspuns eu. Voi sunteți aici pentru că v-am primit cu brațele deschise! Nu poți veni în casa omului și să-i impui reguli!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele și cine folosește baia dimineața, Radu a trântit ușa dormitorului lor. Am rămas singură în sufragerie, cu televizorul pornit pe silențios și cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine cu o cană de ceai.
— Mariana… știu că e greu pentru tine. Și mie mi-e greu. Nu vreau să simți că nu mai ai loc aici. Dar dacă nu avem reguli clare, ajungem să ne certăm mereu.
Am privit-o lung. Era sinceră sau doar încerca să mă manipuleze?

În acea zi am decis să vorbesc cu Radu singură. L-am chemat la o plimbare prin parc.
— Radu, tu chiar crezi că e normal ce se întâmplă? Să mă simt străină în casa mea?
A oftat adânc:
— Mamă… Ana are nevoie de stabilitate. Și eu la fel. Nu vreau să plecăm de aici, dar nici nu vreau să ne certăm zilnic.
— Atunci poate ar trebui să vă găsiți alt loc unde să vă faceți propriile reguli!
Radu s-a uitat la mine șocat:
— Chiar vrei asta?
Am tăcut. Nu voiam să-l dau afară, dar nici nu puteam trăi așa.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el: nopțile nedormite când era bolnav copil, banii strânși pentru facultate, hainele cumpărate din puținul meu salariu de contabilă. Și acum? Acum eram un obstacol în fericirea lui?

Au trecut câteva zile reci și tăcute. Într-un final, Radu a venit la mine:
— Mamă… am găsit o garsonieră mică aproape de metrou. O să ne mutăm luna viitoare.
Am simțit un gol imens în stomac. Nu voiam să-i pierd, dar nici nu puteam accepta regulile lor absurde.

Când au plecat, apartamentul a rămas gol și liniștit. Prea liniștit. M-am plimbat prin camerele goale și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că generația lor are nevoie de altceva decât am avut eu… Poate că dragostea de mamă trebuie să știe când să lase liber drumul copiilor.

Dar oare unde se termină grija părintească și unde începe dreptul lor la independență? Și cine stabilește regulile într-o familie — inima sau proprietatea?