Sub greutatea unei fotografii: Povestea unei trădări neașteptate

— Ce-i asta, Vlad? Ce caută fotografia asta aici?

Vocea mi-a tremurat, deși am încercat să par stăpână pe mine. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui verzi, obosiți, dar nu a spus nimic. În mâna mea, fotografia tremura ca o frunză în vânt: el, zâmbind larg, ținând în brațe un copil blond, cu ochii mari și albaștri. Nu era copilul nostru. Noi nu aveam copii. Am simțit cum mi se taie respirația.

Totul a început într-o sâmbătă obișnuită. Mă trezisem devreme, făcusem cafeaua, pusesem rufele la spălat și mă pregăteam să ies după ziar. Încă aveam cana în mână când am văzut-o: o scrisoare albă, fără timbru, fără adresă de expeditor, doar cu numele meu scris cu litere mari, negre. Am deschis-o pe scara blocului, cu inima bătându-mi nebunește. Când am văzut fotografia, am simțit că tot ce știam despre viața mea se prăbușește.

Am intrat în casă ca o furtună. Vlad era la masă, răsfoind telefonul. I-am aruncat fotografia pe față.

— Explică-mi! Cine e copilul ăsta?

A tăcut. Apoi a oftat adânc.

— Nu aici, Livia. Hai să vorbim mai târziu.

— Nu! Acum! Cine e copilul?

A ridicat privirea spre mine și am văzut pentru prima dată frica în ochii lui.

— E… e fiul meu. Al meu și al Anei.

Ana. Numele ei mi-a explodat în minte ca un ecou dureros. Fosta lui colegă de la serviciu, cea cu care glumea mereu la petreceri, cea pe care o considera „doar o prietenă”.

— De cât timp știi? — am șoptit.

— De aproape patru ani. S-a întâmplat înainte să ne căsătorim. N-am vrut să te rănesc.

M-am prăbușit pe scaun. Patru ani de minciuni. Patru ani în care am crezut că suntem o familie adevărată, că tot ce ne lipsește e un copil al nostru. Iar el avea deja unul, ascuns de mine.

— Și de ce primesc eu poza asta? Cine vrea să-mi facă rău?

Vlad a dat din umeri. Dar eu știam deja răspunsul: Ana. Poate că nu mai suporta să fie „cealaltă femeie”. Poate voia ca Vlad să-și asume copilul și față de mine.

Am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe stradă fără țintă, cu fotografia strânsă în pumn. M-am oprit într-un parc și am început să plâng. O bătrână s-a apropiat de mine:

— Ești bine, draga mea?

Am dat din cap că da, dar lacrimile nu se opreau.

În zilele următoare, totul s-a schimbat între mine și Vlad. Nu mai vorbeam decât strictul necesar. El încerca să mă convingă că nu m-a înșelat după căsătorie, că totul s-a întâmplat înainte de noi. Dar pentru mine nu conta când — conta că m-a mințit atâta timp.

Mama a venit într-o seară la mine.

— Livia, trebuie să te gândești bine ce vrei să faci. O familie nu se clădește pe minciuni.

— Și dacă îl iubesc? Dacă nu pot să-l las?

— Atunci trebuie să-l ierți cu adevărat. Altfel vei trăi mereu cu umbra acestei povești între voi.

Am încercat să-l iert. Am mers la terapie de cuplu, am vorbit ore întregi despre trecutul lui și despre viitorul nostru. Dar ceva s-a rupt în mine. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva mai există și alte secrete. Dacă nu cumva Ana va apărea din nou cu alte dovezi ale vieții lor împreună.

Într-o zi, Ana m-a sunat.

— Livia, trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centru. Era palidă și obosită.

— Nu vreau să-ți fac rău — a spus ea — dar nu mai pot trăi cu această povară singură. Vlad nu vine niciodată să-și vadă fiul decât pe ascuns. Copilul merită să-și cunoască tatăl.

Am simțit un val de furie și milă în același timp.

— Și eu ce ar trebui să fac? Să accept totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Ana a dat din cap trist:

— Nu știu… Dar poate că merităm toate trei să fim libere de minciuni.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc la copil — la ce vină are el că s-a născut dintr-o poveste complicată? La ce drept am eu să-i interzic tatălui lui să-l vadă?

Într-un final, am decis să plec pentru o vreme la sora mea din Brașov. Aveam nevoie de distanță ca să pot gândi limpede. Vlad a încercat să mă oprească:

— Te rog, nu mă părăsi! Putem trece peste asta!

L-am privit lung:

— Poate tu poți trăi cu minciuna asta. Eu nu mai pot.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi refac viața, dar rana e încă proaspătă. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi.

Dar oare cât putem ierta într-o relație? Cât de mult contează adevărul când dragostea e pusă la încercare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?