Între dorință și tăcere: Povestea unei familii frânte de visuri neîmpărtășite

— Irina, nu mai aduce vorba despre copii, te rog! vocea lui Vlad a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să deschid subiectul. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi s-a oprit pe perdeaua galbenă, spălată de prea multe ori.

— Dar Vlad, nu putem să ne prefacem la nesfârșit că totul e bine. Eu… eu simt că mă sufoc. Toate prietenele mele au copii, mama mă întreabă mereu când îi fac un nepot…

S-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. — Nu vreau copii, Irina! Nu vreau să-mi stric viața, nu vreau să mă trezesc noaptea, nu vreau să fiu ca părinții mei, mereu obosiți și nervoși. De ce nu poți înțelege?

Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În mintea mea se derulau imagini cu mine ținând un bebeluș la piept, cu Vlad zâmbind lângă mine. Dar realitatea era alta: eram doi străini sub același acoperiș, fiecare cu visurile lui.

Când ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, totul părea posibil. Vlad era amuzant, inteligent, mereu cu o glumă pregătită. M-a cucerit cu felul lui de a vedea lumea: liber, fără constrângeri. Am crezut că împreună putem construi orice. După nuntă, ne-am mutat într-un apartament mic din Florești. Am renovat fiecare colț împreună, am ales mobila cu grijă, visând la viitor.

Primii ani au fost frumoși. Ieșeam des cu prietenii, mergeam la munte sau la mare, ne bucuram de libertate. Dar după ce sora mea mai mică a născut primul copil, ceva s-a schimbat în mine. Am simțit o dorință puternică să fiu mamă. Am început să-i vorbesc lui Vlad despre asta, timid la început, apoi tot mai des.

— Nu e momentul acum, zicea el mereu. Să mai strângem bani, să ne mai bucurăm de viață…

Dar anii treceau și răspunsul rămânea același. Într-o seară, după ce ne-am întors de la botezul nepoatei mele, am izbucnit:

— Vlad, eu nu mai pot aștepta! Simt că mă pierd pe mine…

M-a privit lung, cu o tristețe pe care n-o mai văzusem până atunci.

— Irina, eu nu vreau copii. Nu cred că aș fi un tată bun. Nu vreau să repet greșelile părinților mei.

Am încercat să-l înțeleg. Știam că Vlad avusese o copilărie grea: tatăl lui era alcoolic, mama mereu absentă. Dar eu nu eram părinții lui! Eu voiam să construim ceva nou împreună.

Am început să mă simt vinovată pentru dorința mea. La fiecare masă în familie, când tata făcea glume despre „nepoți”, simțeam cum Vlad se închide în el. Prietenele mele îmi trimiteau poze cu copiii lor și mă întrebau când vine rândul nostru. Eu zâmbeam fals și schimbam subiectul.

Într-o zi, mama m-a luat deoparte:

— Irina, ce se întâmplă între voi? Pari mereu tristă…

— Nimic, mamă… doar că… poate nu e să fie.

— Fata mea, nu-ți sacrifica fericirea pentru nimeni. Nici măcar pentru soțul tău.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă întreb: cât din mine sunt dispusă să pierd pentru a-l păstra pe Vlad? Seara, când adormea lângă mine, îl priveam și mă întrebam dacă dragostea noastră mai are vreo șansă.

A urmat o perioadă grea. Ne certam din orice: cine spală vasele, cine plimbă câinele, cine plătește facturile. Tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Într-o noapte, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat de acasă și s-a întors abia dimineața.

— Nu mai pot trăi așa! a spus el răgușit. Te iubesc, dar nu pot fi omul pe care îl vrei tu.

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată am simțit că pierdem tot ce am construit împreună.

Am încercat terapia de cuplu. Doamna psiholog ne-a întrebat:

— Ce vă doriți fiecare cu adevărat?

Eu am spus: — Un copil.
Vlad a spus: — Să rămânem doar noi doi.

Ne-am privit și am știut că nu există cale de mijloc.

Au urmat luni de tăcere și distanță. Am început să ies singură cu prietenele mele, să merg la cursuri de pictură, să încerc să-mi umplu golul din suflet cu altceva decât dorința de a fi mamă. Dar nimic nu funcționa.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Vlad m-a găsit plângând în bucătărie.

— Irina… nu vreau să te pierd.
— Dar mă pierzi deja…

Ne-am îmbrățișat strâns și am știut că trebuie să luăm o decizie. Am hotărât să ne despărțim. A fost cea mai grea alegere din viața mea.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din Mănăștur. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori îl văd pe Vlad pe stradă; ne salutăm politicos și mergem mai departe.

Încă mă doare despărțirea noastră și încă visez la copilul pe care nu l-am avut niciodată cu el. Dar știu că nu puteam trăi negând ceea ce sunt.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți jumătate trăite doar ca să nu-i rănim pe ceilalți? Și cât timp putem merge înainte fără să ne pierdem pe noi înșine?