Umbrele Greșelilor: Povestea Vieții Mele După 30 de Ani

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Pitești. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți și a oftat adânc.

— Irina, nu ești prima care trece prin asta. Dar trebuie să fii tare, fata mea. Viața nu te așteaptă să-ți plângi de milă.

Aveam 34 de ani și simțeam că totul în jurul meu se prăbușește. Mă uitam la mâinile mele, la verigheta care nu mai strălucea demult, și mă întrebam unde am greșit. Căsnicia mea cu Radu era o umbră a ceea ce fusese cândva: două suflete tinere, visând la o viață împreună, acum două străini care împărțeau aceeași canapea și același frigider.

Totul a început după ce am împlinit 30 de ani. Până atunci, am crezut că viața e un drum drept, că dacă muncești și iubești, totul va fi bine. Dar realitatea m-a lovit ca un tren: jobul meu la o firmă de contabilitate devenise o rutină sufocantă, prietenele mele dispăruseră una câte una, fiecare prinsă în propriile probleme sau emigrată în Anglia ori Germania. Radu venea tot mai târziu acasă, iar când venea, tăcea sau se certa din orice nimic.

Într-o seară, după ce am încercat să discutăm despre viitorul nostru și el a ridicat din umeri, am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balconul blocului nostru comunist și am privit luminile orașului. „Asta e tot?”, m-am întrebat. „Asta e viața pe care mi-am dorit-o?”

A doua zi dimineață, la cafea, mama m-a întrebat:

— Irina, tu ești fericită?

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care m-a speriat și pe mine.

— Fericită? Nici nu mai știu ce înseamnă asta.

Mama a tăcut. Știa că nu are rost să mă convingă de nimic. Tata murise când aveam 19 ani și de atunci am simțit mereu că trebuie să fiu puternică pentru ea. Dar acum eram obosită. Obosită să fiu puternică.

Într-o zi, la birou, colega mea Ana mi-a spus:

— Irina, tu nu vezi că te stingi pe picioare? Hai să ieșim diseară la un vin.

Am acceptat fără tragere de inimă. La barul mic din centru, printre râsete și povești despre bărbați infideli și șefi abuzivi, Ana mi-a spus:

— Știi care e cea mai mare greșeală după 30? Să crezi că nu mai poți schimba nimic.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Seara, când Radu a venit acasă mirosind a parfum străin, am simțit un nod în gât.

— Ai pe altcineva? — l-am întrebat direct.

A tăcut. Apoi a dat din cap.

— Da. Dar nici tu nu mai ești aici cu mine de mult timp.

Am plâns toată noaptea. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru anii pierduți încercând să salvez ceva ce murise demult. Pentru visele mele îngropate sub facturi și compromisuri.

După câteva zile de tăcere apăsătoare, am decis să plec de acasă. Mama m-a primit cu brațele deschise, dar și cu privirea aceea care spune „Ți-am zis eu”.

— Ce vei face acum? — m-a întrebat ea într-o dimineață.

— Nu știu. Poate mă apuc de pictat din nou. Poate mă înscriu la un curs. Poate plec din țară…

Dar adevărul era că nu aveam curaj pentru nimic din toate astea. M-am angajat part-time la o librărie mică din oraș. Acolo l-am cunoscut pe Vlad, un bărbat divorțat cu doi copii mari, care venea des să cumpere cărți pentru fiica lui adolescentă.

— Îmi place cum zâmbești când vorbești despre cărți — mi-a spus într-o zi.

Am roșit ca o adolescentă. Nu mai primisem un compliment sincer de ani de zile.

Încet-încet, am început să simt din nou gustul vieții. Seara pictam în camera mea mică de la mama, citeam poezii și ascultam muzică veche la pick-up-ul tatei. Dar liniștea era mereu tulburată de gânduri negre: „Dacă am pierdut tot? Dacă nu voi mai iubi niciodată? Dacă am greșit iremediabil?”

Într-o duminică ploioasă, Radu m-a sunat:

— Irina… îmi pare rău pentru tot. Poate ar fi trebuit să luptăm mai mult.

— Poate… dar uneori lupta nu mai are sens — i-am răspuns.

Mama mă privea cum vorbeam la telefon și mi-a spus după ce am închis:

— Să nu-ți fie teamă să fii singură. E mai bine decât să fii nefericită cu cineva.

Au trecut luni de zile până am reușit să mă împac cu mine însămi. Vlad a devenit un prieten drag, dar nu am avut curajul să încep o relație nouă. Am învățat să fiu singură fără să mă simt singură.

Cea mai mare greșeală după 30? Să crezi că trebuie să te conformezi așteptărilor altora: familie, societate, prieteni care te întreabă „Când faci un copil?”, „Când te recăsătorești?”, „Când îți găsești un job serios?”. Am învățat pe pielea mea că fiecare decizie luată din frică sau rușine costă ani din viață.

Acum am 36 de ani și încă nu știu dacă sunt fericită. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc după regulile altora.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Oare câți avem curajul să spunem „Stop” înainte să fie prea târziu?