Ziua în care am rămas singură: povestea unei despărțiri neașteptate

— Nu pot să cred că ai ales tocmai azi, Doru! Azi, când am venit acasă cu brațul plin de flori, cu sufletul plin de speranță… Azi, după 34 de ani în care am muncit cot la cot pentru casa asta!

Vocea mea tremura, iar buchetul de crini albi pe care mi-l dăruiseră colegele de la școală aproape că-mi scăpase din mâini. Doru stătea în hol, cu geanta de voiaj la picioare și privirea pierdută undeva peste umărul meu. Nu era furios, nu era trist. Era doar… gol.

— Maria, am nevoie de altceva. Am nevoie să respir. Să trăiesc și eu, nu doar să exist. Îmi pare rău că tocmai azi, dar nu mai pot amâna.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Mă așteptam la orice în ziua pensionării — să plâng de dorul copiilor, să mă simt inutilă fără elevii mei, să mă tem de liniștea casei — dar nu să fiu părăsită. Nu de omul cu care împărțisem totul: bucurii, griji, rate la bancă, concedii la Eforie Nord și seri lungi în fața televizorului.

— Și copiii? Ce le spui? Ce le spunem?

— Sunt mari, Maria. Au viețile lor. O să înțeleagă.

Asta a fost tot. A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi, lăsând în urmă mirosul de parfum bărbătesc și o liniște apăsătoare. Am rămas în hol, cu florile strânse la piept, încercând să respir printre suspine.

Nu-mi amintesc cum am ajuns pe canapea. Am stat acolo ore întregi, privind la peretele alb, încercând să găsesc un sens. Telefonul a început să sune: Ana, fiica noastră cea mare, voia să știe cum a fost la școală; Vlad, băiatul cel mic, mă întreba dacă am primit felicitarea lui pe e-mail. N-am avut curaj să le spun nimic. Cum să le spun că tatăl lor a plecat? Cum să le stric și lor ziua?

Seara târziu, când casa era cufundată în întuneric și liniștea devenise insuportabilă, am deschis ușa dormitorului nostru. Patul era nefiresc de mare și rece. Pe noptieră, Doru lăsase cheile și o scrisoare scurtă: „Îți mulțumesc pentru tot. Nu mă urî.”

Am plâns până dimineață. M-am gândit la toate momentele noastre: la nunta noastră modestă din ’89, la serile când ne certam din nimicuri și ne împăcam cu o cană de ceai, la vacanțele cu copiii când ne certam pe traseu și râdeam apoi toți patru pe plajă. Unde greșisem? De ce nu văzusem semnele? Sau poate nu voiam să le văd…

A doua zi am sunat-o pe Ana. Vocea ei veselă m-a făcut să ezit.

— Mamă, ce faci? Cum a fost ieri?

— Ana… tatăl tău a plecat. A spus că vrea altceva de la viață.

A urmat o tăcere grea.

— Cum adică a plecat? Unde?

— Nu știu… Pur și simplu a plecat.

Ana a început să plângă la telefon. Vlad a venit acasă în aceeași zi, furios și confuz.

— Cum să plece? Ce i-ai făcut?

M-a durut întrebarea lui ca un cuțit răsucit în rană.

— Nimic, Vlad. N-am făcut nimic… Poate tocmai asta e problema.

Au urmat zile lungi și grele. Vecinii șușoteau pe la colțuri; prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine — dar în vocea lor simțeam mai mult curiozitate decât compasiune. Mama mea, bătrână și bolnavă, m-a certat:

— Ți-am zis eu că bărbații nu suportă liniștea! Trebuia să-l mai scoți din când în când la dans!

Nu aveam putere să-i răspund.

Seara mă uitam la televizor fără să văd nimic. Dimineața mă trezeam fără chef de viață. Casa era prea mare pentru o singură femeie trecută de cincizeci de ani. M-am gândit chiar să vând apartamentul și să mă mut la țară, dar Ana m-a convins să rămân aproape de ei.

Într-o zi, după aproape două luni de singurătate apăsătoare, am găsit într-un sertar vechi un carnețel cu poezii scrise de mine în tinerețe. Am început să scriu din nou — despre durere, despre trădare, despre speranță. Am trimis câteva poezii la un cenaclu local și spre surprinderea mea au fost primite cu entuziasm.

Acolo l-am cunoscut pe Mihai — un bărbat blând, văduv, care își pierduse soția cu doi ani înainte. Ne-am împrietenit repede; vorbeam ore întregi despre cărți, filme vechi românești și despre cum e să rămâi singur când te aștepți mai puțin.

Ana și Vlad au fost reticenți la început:

— Mamă, nu te grăbi! Nu vrem să suferi din nou…

Dar eu simțeam că am dreptul la o nouă șansă. Cu Mihai nu era vorba despre pasiune nebună sau promisiuni mari — era vorba despre liniște și înțelegere.

După un an de la plecarea lui Doru, am organizat o mică expoziție cu poeziile mele și fotografii din viața mea. Au venit copiii mei, prietenele mele vechi și chiar câțiva vecini curioși. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit întreagă.

Doru nu a venit niciodată înapoi. Am aflat că locuiește cu o femeie mai tânără într-un oraș din sudul țării. Nu l-am urât niciodată — doar l-am iertat încet-încet.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare câte femei ca mine rămân singure după o viață dedicată altora? Oare câte au curajul să se regăsească după ce totul se năruie? Poate că nu e niciodată prea târziu să-ți dai o nouă șansă.

Voi ce ați face dacă ați rămâne singuri după o viață întreagă? Ați avea curajul să începeți din nou?